Europarlamentarii noștri s-au bătut din nou cu mori de vânt și ziduri de ceață

Din nefericire pentru România, ieșirea noastră externă este marcată în continuare de o disfuncție majoră, tradițională, devenită între timp un vector permanent de vulnerabilitate, exploatat ca atare de toți neprietenii țării noastre. Este vorba despre un fenomen foarte periculos, ca un cor care încearcă să interpreteze simultan mai multe partituri nu numai diferite, ci și totalmente opuse, ceea ce produce o desincronizare politică dureroasă.

Dureroasă deoarece, în final, mesajele se ciocnesc violent și se anulează în fața unor interlocutori care privesc cu uimire la un spectacol de neputință susținută cu patosul eroic al unui discurs dovedit demagogic, sentimentalist și totalmente inutil. Exemplul oferit de europarlamentarii noștri care au cuvântat pătimaș în recenta reuniune a Parlamentului European pe tema respingerii candidaturii țării noastre la intrarea în Spațiul Schengen este unul semnificativ tocmai pentru că dovedește că nu a existat, nu există și, pesemne, nici nu va exista foarte curând vreo încercare de a se obține, măcar în momente de criză, un fel de coerență, fie ea și minimală, la nivelul clasei noastre politice. Și exact pe asta se bazează și cei care se folosesc de România ca de un tradițional sac de box care poate încasa la nesfârșit cele mai diverse și perverse lovituri, răspunzând, atunci când o face, printr-un atac nu contra unei ținte precis determinate ci, din neprofesionalism, împotriva unor mori de vânt și a unor ziduri de ceață.

Auzind pledoaria europarlamentarilor noștri angajați în luptă la Strasbourg, vorbind apoi, în direct, la tot ce însemna televiziune și post de radio din România, era evident că, la cererea României, se pregătea deja procedura prin care Austria avea să fie chemată în fața Curții Europene de Justiție. Era evident, era inevitabil și asta era anunțat de europarlamentarii noștri. Un balon de săpun care avea să se spargă imediat după ce Președintele Iohannis a anunțat că nici nu poate să fie vorba despre așa ceva, cum nici nu se poate să existe vreun boicot în România împotriva produselor sau companiilor austriece. Foarte simplu, 1eful statului i-a trimis în ridicol profund pe europarlamentarii ntarii români atunci când a spus că nu e vorba nicidecum de un eșec al României ci despre o simplă și banală „sincopă” și, în concluzie, nu e cazul să se cadă „într-o depresie colectivă, pentru că nu are rost”. Precizând și că „nu va exista un boicot la adresa Austriei din partea statului și al autorităților publice”, delimitându-se precis și elegant de ce fac ceilalți, cum ar veni din sectorul privat și reprezentanții societății civile, câți or mai fi ei activi în aceste timpuri de restriște financiară.

Problema nu este însă asta. Cred că semnalul major de alarmă este că, din nou, iarăși și iarăși, europarlamentarii noștri arată că, în ciuda oricărei logi minimale de comportament politic predictibil, nu păstrează niciun fel de contact real cu zona reală de decizie și ca atare, nu pot fi credibil ca un canal de transmitere a ceea ce este voința națională și viitoarele mișcări strategice. Câtă valoare mai are linia de contact care trebuia să ne lege de Parlamentul European și cât de credibilă va mai fi, pe viitor, vreo inițiativă de lobby a lor pe tema României?

Ridicolul costă. Nu numai pe doamnele și domnii europarlamentari români, ci pe țara pe care ar fi trebuit s-o reprezinte convingător tocmai prin faptul că știu ceea ce se petrece în cele mai înalte zonele ale sale de decizie politică și, ca atare, merită să fie băgați în seamă ca purtători convingători de mesaj. Costă și România deoarece îi este decredibilizat și lăsat în ofsaid reprezentanții unui canal esențial de legătură cu Europa instituțională.

Oare câte episoade ca acesta din Parlamentul European cu discursuri dovedite fără bază reală și anulate a doua zi de șeful statului vor mai trebui să se producă pentru a avea, în fine, cum ar fi normal, un proces de consultare politică în momentele cele mai importante și înaintea deciziilor strategice care privesc România? Câte „sincope” va mai avea de înghițit – ca ultimă explicație – contribuabilul român? Pesemne, în spiritul actul, un număr infinit, în indiferența bolnavă a tuturor.