Elena Ştefoi: Corneliu Coposu - politică şi morală. De la contestarea unui nostalgic la nostalgia neputincioasă
0
Din cînd în cînd, mai ales la comemorări aniversare, recunoaştem spăsiţi că politica românească s-a degradat înfiorător, că dialogul între partide e un schimb de insulte pe micile ecrane, şi negocierea poziţiilor publice – o neruşinată formă de şantaj.
Fie că-şi mai amintesc atmosfera primilor ani ai democraţiei noastre originale, fie că nu, bucureştenii se înghesuie, la 10 Mai, în Parcul Elisabeta, iar vedetele puterii trag sfori să primească invitaţii la evenimentele organizate sub patronajul Regelui Mihai. Cît a trecut din 20 mai 1990, cînd octogenarul lider al PNŢ-CD, singurul care-şi mărturisise răspicat, în campanie, credinţa în instituţia monarhică, a fost răsplătit cu un simbolic 2,56%?
Despre Corneliu Coposu, generaţia mea nu auzise prea multe înainte de ’89. Imediat după căderea dictaturii, deşi nu ridica niciodată tonul şi nu profera injurii, el a fost considerat mai degrabă modelul adversităţii virulente, decît Seniorul de care ar fi avut nevoie societatea postcomunistă în degringoladă. Nu exista pericolul ca liderul ţărănist să devină far călăuzitor al majorităţii, dar noua putere şi-a justificat acţiunile, cultivînd inclusiv spaima că acesta ne-ar putea întoarce în ’47. Lui, şi nu altcuiva, i s-au aplicat etichetele de complotist, radical, revanşard, vîndut Occidentului, atras de puciuri şi lovituri de stat. Lui i s-a strigat că e un cadavru viu, strigoi, mumie ambulantă şi că-l caută moartea pe-acasă. Am aflat repede că politicianul imperturbabil fusese în tinereţe boxeur – şi se spune că nouă ne plac sportivii. Numai că el făcuse ani buni de puşcărie, conducea un partid istoric şi propunea reinstaurarea monarhiei. Părea din altă lume, îi scotea din sărite pe reprezentanţii revoluţiei dîmboviţene, cu politeţea lui bine stăpînită şi cu discursul intransigent. Era comunicativ fără să fie palavragiu şi jovial fără să se tragă de şireturi cu interlocutorul, dar nu-l idolatriza nici o publicaţie, nu-l promova nici un canal TV şi nu-l luase sub aripă nici un potenţial mogul. N-avea priză la electorat, era vremea oportuniştilor, vîrstnicii inflexibili nu puteau inflama lumea avidă de schimbare. Retorica iliesciană, împăciuitoare, populistă şi pe limba atîtor milioane îndoctrinate era uşor de îngurgitat pentru multe categorii. Sub luminile rampei se înghesuiau profesioniştii făţărniciei zgomotoase şi în spatele scenei jubilau cohorte de profitori. Era vremea adaptării şi a flexibilităţii, lumea nu voia, cu nici un chip, modele din alte epoci. Ne amăgeam cu speranţa că am putea recupera anii pierduţi mergînd pe repede înainte, fiindcă fuseserăm cu toţii – nu-i aşa?! – victime ale regimului comunist, nu doar cei cu dosare de opozanţi (mai ales că unele chiar fuseseră fabricate sub ochii noştri). Majoritatea n-avea chef de spirite neîncovoiate şi de partide cu înclinări moralizatoare, iar elita culturală cultiva teoria retragerii în turnul imaculat. Oamenii cu şira spinării şi cu simţul măsurii erau indezirabili, se protesta aprig ori de cîte ori vreo personalitate din alt aluat decît cel pe care-l înghiţim azi (pe tăcute şi resemnaţi) ar fi intrat vremelnic în bătălia politică. Chiar vocile aşa-zisei societăţi civile îi condamnau mai ales pe cei cinstiţi – dacă ei s-ar fi arătat dispuşi să-şi asume vreun rol –, acuzîndu-i prompt de compromis cu puterea cripto-comunistă.
Cît timp Corneliu Coposu s-a aflat printre noi, energiile antiguvernamentale s-au consumat frenetic pentru a da cale liberă politicienilor fără nici un alt Dumnezeu decît banul, aceiaşi care suprapopulează azi incinta parlamentară. Înainte de a fi ridicat pe soclu ca o instanţă morală a tranziţiei, liderul ţărănist a fost acuzat de toate relele, inclusiv de amantlîc şi de apucături perverse. Se scria despre el că e agent dublu, dubios şi turnător, extremist şi rupt de realitate. În plus, era greco-catolic, deci oricum suspect că ne rupe de ortodoxie. Agricultura şi industria au fost lăsate să se prăbuşească, dar fabrica de dosare lucra harnic la compromiterea oricăror opozanţi încă necompromişi, acreditînd teza că, de fapt, sîntem cu toţii o apă şi-un pămînt. Înainte de a avea acces la arhive şi la documente nefalsificate, am fost beneficiarii avizi ai multor campanii de discreditare, iar în capul listei se afla liderul ţărănist, aşa inofensiv şi fără orgolii de mărire cum s-a dovedit el, de fapt. Asupra lui se abăteau zilnic valuri de minciuni, delaţiuni şi zvonuri greu de contracarat. Post-mortem urma să i se confere titlul de Senior al politicii româneşti.
Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro
Elena Ştefoi este publicistă, poetă şi lucrează în diplomaţie.
Se încarcă comentariile...
