E clar, e altă generaţie!

Nu credeam că voi ajunge ziua în care să spun că fac parte din altă generaţie! Nu îmi ascund vârsta, nici nu mă folosesc de ea ca să par matură, experimentată. Mă îngrijorează însă altă îmbătrânire.

Aceea când realizezi că valorile tale şi felul tău de a gândi, de a privi lumea, de a te raporta la ceva, nu mai empatizează cu a celor cu zece ani mai tineri, că acţiunile tale dezinteresate se socotesc acum în termeni mult mai pragmatici, că discursul tău intens, pasional, e înţeles la propriu şi luat uşor ca nebunie, că simţul umorului se loveşte ca de un zid cu ochii larg deschişi.

Am simţit intuitiv, din copilărie, că nu mă pot înţelege cu cei de vârsta mea pentru că sunt diferită, mi-am cultivat mereu diferenţa aceasta şi îmi plăcea/îmi place să o fac. Sunt un animal singuratec, prin naştere, prin educaţie, prin alegere voită şi de îndrăgostită. Iar când a fost să mă împrietenesc, am făcut-o mai degrabă cu cei mai în vârstă, care au trăit alte vremuri, departe de tentaţiile capitalismului, care au apucat să citească enorm şi şi-au păstrat obiceiurile bune, de la care aveam ce învăţa.

Nu aş vrea nici să spun sau să sugerez măcar că cei mai tineri sunt inculţi, tembelizaţi de seducţia tehnologiei, nu, nu vreau deloc să emit vreo judecată de babă proaspătă. Ci doar să-mi recunosc o oarecare uimire a distanţei care se interpune mai adânc între mine şi ei. Şi nu mă refer la tineri în general. Ci la cei care au o preocupare comună şi importantă cu mine, scrisul. Un cenaclu literar este poate cel mai bun mediu ca să realizezi că ceilalţi nu mai sunt ca tine. Niciodată n-am găsit curajul să citesc în faţa unui public, după care să mă supun judecăţii lor. Sigur, asta ţine în primul rând de mine, nu de generaţie. Am o intuiţie puternică asupra scrisului meu şi îmi sunt cel mai exigent critic. Ceea ce nu înseamnă că nu scriu câteodată prost sau nu scriu tâmpenii, dar ştiu când fac asta. Şi, mai ales, ştiu întotdeauna mai bine decât alţii, deşi mă bucur când primesc câte un „răspuns”, pozitiv sau negativ la articolele, cărţile mele. Doar să vină de la persoane în care cred, pe care le recunosc într-un fel ca modele. Dar să citesc la un cenaclu, să mă supun judecăţii celor de vârsta mea, sau mai tineri, sau a oricărui scriitor poposit întâmplător acolo, asta m-ar enerva foarte tare. Îmi închipui că n-aş plânge, dar nici mult n-aş mai avea de furie. Şi am observat că şi alţii cam de aceeaşi vârstă îşi arată dezamăgirea că sunt criticaţi, simt nevoia să se apere, să se justifice, să ia cuvântul, să acuze că nu au fost înţeleşi.

Când citesc cei mai tineri, şi mă refer aici la cei în jur de 20 de ani, care abia au debutat sau sunt pe cale să debuteze, se întâmplă cu totul altceva. La „judecată” nu deschid gura decât dacă sunt întrebaţi ceva. Şi atunci fără nici un resentiment, ca la şcoală, întrebare şi răspuns. Nu îi vezi schimbându-se la faţă de ruşine, de ciudă că sunt „desfiinţaţi”. Cel mult zâmbesc, dar nici gestul acesta nu e însoţit de vreun aer de superioritate. Parcă ar spune: „Ia uite ce am comis-o, ce prostii am scris!” E posibil să mă înşel, dar vreau să cred că cei mai tineri sunt mai curajoşi, că pentru ei literatura, scrisul, nu e o problemă de viaţă şi de moarte, sau nu a apucat să fie aşa, ci e numai un hobby căruia îi pot pune capăt în orice moment. Ca la pescuit, nu eşti ofticat că n-ai prins decât un peşte, când faci asta din pasiune, mai mult să fii acolo, cu prietenii.

Ei au, în acelaşi timp, un curaj al limbajului. Sunt mult mai „violenţi”, mai dezinhibaţi, mai liberi în ultimă instanţă în scris. N-au frustrări, cum n-au dileme. Şi la sfârşitul unei şedinţe, pleacă senini la o bere, cu aceiaşi care până atunci le-au judecat aspru creaţiile, ca să se elibereze de critici ca de nişte muşte ce i-au deranjat o oră întreagă. „Până la urmă, n-a fost chiar aşa rău”, cred că îşi spune fiecare dintre ei la finalul unei şedinţe la care au citit.

E clar, e altă generaţie, mai relaxată, mai eliberată de prejudecăţi, mai pragmatică şi mai uşor de suportat. Şi, culmea, chiar îmi e simpatică!