Duşmănia salvează România!

Bine e să poţi să dai vina pe altcineva. Vinovăţia celuilalt face ca bârna din ochiul propriu să fie mai puţin ţepoasă.

Când, în vara lui 2012, USL a hotărât să-l debarce pe Băsescu, a acţionat iute, nemilos, fără nicio şansă pentru adversar. Lucrurile păreau bătute-n cuie. Socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Preşedintele a chemat în ajutor aliaţii europeni, iar PPE a pus atâta presiune pe noua putere de la Bucureşti, că marele plan s-a prăbuşit ca un castel de cărţi de joc. Propaganda cultivată cu grijă, în timp, a învins năvala românească. Nu contează cine a avut dreptate şi cine nu. Cert e că noi, cetăţenii, am plătit şi plătim oalele sparte. Suntem ţiganii Europei, oile negre, şmenarii, şmecheraşii, neserioşii, neguvernabilii. Mărfurile româneşti întârzie-n vămi, economia fluieră a pagubă, turismul e o vorbă de dânşii inventată. Dar, dacă e vorba să fie înfrânt duşmanul, nu mai contează victimele colaterale, nici numărul lor!

Premierul a înţeles prea târziu că nu poţi guverna de capul tău şi că imaginea e mai tare decât realitatea. A înţeles singur, l-au învăţat alţii, n-are importanţă. A mai priceput că marea durere a guvernării Tăriceanu a fost războiul neîncetat pe care primul ministru a trebuit să-l ducă cu preşedinţia. Multe boacăne ar fi fost evitate dacă era un pic de respect reciproc. Ambii adversari au fost siliţi să mute forţat pe tabla de şah, iar cei care au decontat, în final, au fost aceiaşi fraieri. A rămas în urmă o imensă, nesecată ură între tabere, condimentată cu greţoasa schimbare de opinie în funcţie de interese. Nici n-a apucat Ponta să rostească numele magic Laura Codruţa Kövesi, că interesul şi-a tras imediat fes războinic pe scăfârlie. Cei care îl împroşcaseră pe premier cu comunism, fascism şi plagiat, brusc au uitat totul şi, ca prin farmec, i-au sărit în ajutor. În schimb, amicii de anţărţ au scos imediat dosarele, fişele şi au trecut al contraatac. Ca prin minune, taberele s-au reorientat. Ce contează că Ponta e şeful PSD? Ridicolul nu poate fi întrecut de nimic. Orice urmă de bun simţ a depus armele. Şi asta în numele meschinului interes de partid. Jalnic!

Politica e arta compromisului, că ne place, că nu ne place. Ţin să-i aduc aminte dlui preşedinte ce am mai zis în urmă cu mulţi ani: o ţară nu e o corabie unde un căpitan comandă, iar echipajul îl urmează fără crâcnire. Cetăţenii ei, de diverse convingeri, stiluri şi moduri de viaţă sunt singurii în funcţie de care se iau decizii. Interesul general şi diversificat este motorul evoluţiei sociale. Şi da, un trai mai bun, o existenţă mai sigură şi mai luminoasă ar trebui să fie scopul ultim al politicii, nu voinţa personală, nu credinţa că pe duşman trebuie, musai, să-l calci pe cap. Faptul că o mare parte a USL îl vrea strivit pe preşedinte, iar o altă parte vrea moartea USL nu are nicio legătură cu politicile publice. Într-o ţară atât de contorsionată şi de urgisită, singura ieşire din criză e coabitarea scrâşnită, oricât de imorală sau păguboasă ar părea.

Între timp, premierul a dat-o la-ntors. Dar, dacă stăm strâmb şi judecăm drept, şeful DNA e un soi de directoraş numit pe o perioadă de timp determinată, iar procurorul general, care-i va fi superior direct, ar trebui să dea concurs. Din nefericire, concluziile logice n-au treabă cu realitatea noastră, românească. Răul a fost făcut. Presiunea europeană politizată a modificat fundamental realitatea în care băltim. Iar albul se face negru, la ordin. Şi viceversa!