Interviu Conflictul dintre muncitorii români și cei străini, întreținut de angajatori. Explicațiile unui sociolog

Sociologul Ioana Florea explică de ce România continuă să aibă nevoie de muncitori străini, în ciuda nemulțumirilor tot mai vizibile din societate. Salariile mici, lipsa muncitorilor calificați și interesul angajatorilor de a menține costurile reduse alimentează dependența de forța de muncă din afara țării, dar și tensiunile dintre angajații români și cei străini.

Conflictele dintre muncitorii străini și români, alimentate de patroni pentru a menține salarii mici Foto: Freepik

Într-un interviu acordat Adevărul, sociologul Ioana Florea a explicat de ce România are nevoie de muncitori străini, de la diferențele salariale dintre țări și lipsa personalului calificat până la condițiile economice din statele de origine. Discuția a vizat și modul în care angajatorii și intermediarii profită de aceste inegalități pentru a menține salariile mici și pentru a alimenta artificial conflictul dintre muncitorii români și cei străini.

Adevarul: Din cifrele oferite de INS pare că avem în continuare mare nevoie de imigranți. De ce persistă această nevoie mai exact?

Ioana Florea: Marea majoritate a oamenilor care pleacă la muncă în străinătate, indiferent de unde ar fi, nu pleacă de plăcere sau ca să-și împlinească un vis, ci pentru că sunt obligați de condiții de trai proaste și de salarii mici în raport cu costul vieții. Practic, sunt nevoiți să plece pentru a-și întreține familiile. Același lucru este valabil și pentru cei care vin astăzi în România, după cum s-a întâmplat și cu românii care au plecat, mai ales după criza din 2008, resimțită la noi începând cu 2009. Oamenii nu au plecat din belșug, ci pentru că, în acea perioadă, creșteau numărul gospodăriilor îndatorate în special pentru utilități. Astfel, imposibilitatea de a-ți plăti utilitățile pentru un trai de zi cu zi, la un minimum de decență, s-a suprapus peste plecarea masivă a milioane de persoane. La fel se întâmplă în acest moment și cu migranții care vin în România.

Un alt lucru important legat de migrație este că, în România, cel puțin până acum câțiva ani, iar probabil și în continuare, românii migranți erau principalul investitor: remitențele din munca în străinătate reprezentau principala investiție străină în România. Probabil că la fel se întâmplă și în țările din Asia, de unde vin acum migranți pentru muncă în România. Este nedrept, pentru că atâta timp cât salariile nu sunt suficiente pentru a acoperi traiul, problema nu se va rezolva. Prioritar este să existe condiții decente de muncă și de trai peste tot în lume, astfel încât nimeni să nu fie obligat să plece de acasă, să-și lase copiii, vârstnicii, familia, prietenii și, practic, viața. Pentru marea majoritate a oamenilor care pleacă, aceasta este situația.

Un alt aspect important îi privește pe angajatori. Într-un sistem bazat pe profit, aceștia consideră de obicei că, fiindcă aduc capitalul, au dreptul să stabilească salariile pe care le vor. De aceea există toate negocierile privind salariul minim, legea salarizării și contractele pe ramuri și sectoare economice: angajatorii își doresc salarii foarte mici și fac lobby pentru ele. În România, pe salariul minim nu prea poți trăi, iar foarte mulți salariați sunt săraci. De aceea mulți preferă să plece. Salariul minim este acceptat și de muncitorii migranți, pentru că la nivel global există inegalități între țări: în țările din Asia salariile sunt mai mici, iar în România sunt mai mici decât în vestul Europei. Aceste inegalități teritoriale sunt folosite atât de angajatori, pentru a aduce forță de muncă din țări mai sărace, cât și de intermediarii care mediază acest traseu al muncii la nivel global sau intercontinental.

Câtă vreme există inegalități foarte mari între continente și câtă vreme nu există o lume mai egală și mai justă, cu diferențe mai mici de standard de viață, problema va persista, iar angajatorii și intermediarii vor încerca să profite. Acest lucru nu este nou. De exemplu, atunci când angajatorii încearcă să spargă greve, aduc muncitori din altă parte, din zone mai sărace; uneori din alte țări, alteori din zone rurale sau din teritorii mai sărace. Deci, atâta timp cât există diferențe de venituri și de standard de viață între teritorii, vor exista și aceste probleme și va fi permisă exploatarea muncii.

Un alt aspect, dincolo de statistica privind îmbătrânirea demografică din România, este faptul că sistemul de învățământ profesional și vocațional nu mai funcționează de mult timp: școlile profesionale și vocaționale au fost practic distruse. Există o lipsă foarte mare de instalatori, electricieni și de diverse alte categorii de muncitori calificați. Marea majoritate a muncitorilor migranți din Asia sunt muncitori calificați.

Așadar, nevoia de muncitori migranți nu vine doar din îmbătrânirea demografică, ci și din faptul că nu există suficienți muncitori calificați, pentru că sistemul de învățământ vocațional a fost distrus în România. În plus, o mare parte dintre muncitorii calificați din România au plecat, la rândul lor, ca migranți în Europa de Vest. Deci există o penurie de muncitori calificați. 

Poate deveni imigrația o soluție stabilă pentru problema îmbătrânirii populației?

Pentru mulți dintre cei care migrează pentru muncă, dorința este să se întoarcă acasă, la familiile lor. Ca să se stabilească în țara unde lucrează și să-și aducă familia acolo, este nevoie de anumite condiții; de aceea, în unele cazuri integrarea reușește, în altele nu. Așadar, migrația poate contribui la reducerea efectelor îmbătrânirii demografice, dar nu este un panaceu și nici o rețetă valabilă în orice context. Un aspect important este că o societate în care oamenii care muncesc sunt solidari ar ajuta la condiții de muncă mai bune peste tot și pentru toți. La fel s-a întâmplat și cu românii plecați în străinătate, care au întâmpinat multe dificultăți și de aceea mulți au vrut să se întoarcă; asta explică întoarcerea din ultimii ani.

Cât de realist este să credem că vom putea întoarce diaspora acasă?

Dacă ne uităm la emigranți și imigranți, diferențele s-au redus; în ultimii patru ani, România este o țară de imigrație. În 2022 au fost mai mulți imigranți decât emigranți, cu o diferență de aproximativ 100.000 de persoane, iar în 2025 diferența a fost de circa 67.000. Așadar, 2022 pare să fi fost anul cu cea mai mare diferență dintre emigranți și imigranți. Statistica este interesantă, mai ales că se referă la persoane care s-au mutat pentru cel puțin 12 luni.

Aceste date arată direcții și tendințe mai stabile. Legat de întrebarea ta, în 2024–2025 majoritatea imigranților erau de fapt români, adică români plecați care s-au întors. Asta se leagă de întrebarea cât de realist este să credem că diaspora se va întoarce. Diaspora se întoarce într-o anumită măsură, mai ales în ultimii 4–5 ani, din diverse motive. Unii au ajuns la o anumită vârstă, lucrează deja de 16–20 de ani sau mai mult în Vest, poate au pus ceva deoparte și se întorc la ceva care să le permită să trăiască. Alții se întorc pentru că nici în Vest nu mai sunt atât de multe locuri de muncă. În 2024, cel puțin două treimi dintre cei care se întorceau pentru a rămâne cel puțin 12 luni erau tot români. O altă statistică interesantă arată că, în 2024, următoarea țară din care veneau imigranți era Ucraina, iar abia apoi Nepal și Sri Lanka, adică abia apoi țări din Asia. Aceste statistici vin să completeze imaginea.

Cum au ajuns românii să considere că muncitorii străini sunt privilegiați în țara noastră și ce spune, mai degrabă, realitatea?

Într-un sistem capitalist bazat pe profit, este foarte important ca muncitorii să fie ținuți departe de solidaritate și de organizarea colectivă. Ei trebuie să concureze între ei, să fie ostili unii față de ceilalți și să nu aibă încredere unii în alții, pentru ca astfel să fie mai dezbinați și, prin urmare, mai ușor de păcălit în privința salariului și mai ușor de convins să accepte condiții proaste de muncă. De aceea, pentru angajator și patron este întotdeauna o prioritate ca muncitorii să nu fie uniți. Acest lucru este cu atât mai ușor atunci când nu cunoști limba persoanelor care vin, nu le cunoști obiceiurile, familiile și locurile de unde vin.

Revenind la problema angajatorilor și a intermediarilor care profită de diferențele de venituri din lume, aceste diferențe nu sunt folosite doar ca să spargă greve sau să scadă salariile, ci și ca să îi facă pe oameni să accepte condiții de muncă mai proaste. De exemplu, când există amenințarea că vei fi înlocuit cu muncitori migranți, poți ajunge să muncești mai mult sau să accepți condiții mai rele, tocmai pentru că aceștia din urmă sunt dispuși să le accepte. Acest lucru se știe și din experiența românilor în Europa de Vest. Muncitorii migranți nu au de multe ori încotro și ajung în situații în care trebuie să accepte condiții de muncă îngrozitoare: program prelungit, penalizări prin rețineri din salariu, condiții de locuire foarte proaste și abuzuri, inclusiv abuzuri fizice asupra femeilor. De ce s-ar întâmpla altfel în România decât peste tot în lume?

Este clar că aceste lucruri se întâmplă, dar statistici foarte clare nu există, pentru că muncitorilor migranți din România nu doar că le este frică să vorbească, dar le și este greu să o facă: nu prea există măsuri și rețele de sprijin prin care să facă vizibile nedreptățile. O prevedere legală din anii trecuți spunea că, dacă ești concediat sau pleci de la locul de muncă mai repede de un an de la venire, devii practic ilegal și trebuie să te întorci de unde ai venit. Era un șantaj înfiorător, pentru că trebuia să accepți absolut orice timp de un an; altfel deveneai ilegal și puteai fi deportat, ceea ce însemna să te întorci acasă, de unde te îndatoraseși ca să pleci și să faci bani în străinătate. De aici apăreau multe abuzuri. Legea a fost schimbată anul acesta, iar perioada aceasta de „esclavie” a fost redusă de la un an la șase luni. Însă statul român a fost dat în judecată, iar din cauza acestei schimbări legislative legea nu se aplică. Multe persoane care, după șase luni, au rămas fără loc de muncă sau au plecat de la locul de muncă au rămas descoperite de lege, adică ilegale, deși nu ar trebui să mai fie. Se știe că aceste persoane ajung fără adăpost, de exemplu în orașele mari.