Doarme Parisul? VIDEO

Unul dintre puţinele filme-dezastru franţuzeşti la această scară, „Toxic“ / „Dans la brume“, cu Romain Duris şi Olga Kurylenko în rolurile principale ale unui cuplu captiv deasupra unui nor otrăvitor în capitala franceză, aduce, pe lângă poncifele specifice genului, şi o tuşă psihologică tipic europeană.

Ne fascinează filmele apocaliptice şi post-apocaliptice, în general naraţiunile, ficţiunile de acest tip, aşa cum ne gândim atât de des şi ne imaginăm (artiştii, mai ales) propria moarte. Suntem oameni, membri ai unei colectivităţi, societăţi, civilizaţii, aşadar „moartea“ acesteia, felul în care va dispărea de pe faţa pământului, este al doilea lucru la care ne gândim, pe care ni-l imaginăm şi care ne interesează în cea mai mare măsură.

În principiu, filmele de acest tip sunt americane, pentru că cer o logistică impresionantă (seria „Mad Max“, „importată“ de Hollywood din Australia,-i cel mai bun exemplu), dar apar din când în când şi producţii europene, cum e cazul acestui „Dans la brume“ (Franţa fiind, oricum, ţara, de pe „bătrânul Continent“, care bagă cei mai mulţi bani în pelicule comerciale), regizat de Dany Robin, un specialist al filmelor „de gen“ din Hexagon, sau mai vechile britanice „După 28 de ore“ şi „După 28 de zile“.

Parisul „sub atac“

Aşadar, prima particularitate a „Toxic“-ului (cum s-a tradus titlul pe ecranele româneşti) este că, dacă de obicei metropola devastată şi supusă diverselor tipuri de „atacuri“, este New York-ul (sau alt mare oraş american), de data aceasta avem de-a face cu Parisul, „oraşul iubirii“ şi-al artiştilor, supus influenţei unui misterios gaz toxic şi otrăvitor, care-i omoară pe locuitorii parizieni pe capete. Probabil (şi) din motive de economie a bugetului restrâns, prezentarea este una minimală: în cele (doar) 24 de ore cât durează acţiunea, sunt urmărite exploit-urile unui cuplu de tineri, Mathieu (Romain Duris) şi Anna (Olga Kurylenko), şi ale fiicei lor care suferă de un sindrom deficitar ce nu-i permite să iasă de sub o „bulă“ de sticlă, Sarah (Fantine Harduin, fetiţa din „Happy End“ al lui Haneke), precum şi ale (doar) câtorva personaje secundare sau episodice.

Nu Mathieu (Romain Duris) şi Anna (Olga Kurylenko) sunt aici noii Adam şi Eva, ci ei sunt doar protectorii autosacrificiali ai acestora

Suficient, însă, pentru a rezulta nişte momente de tensiune psihologică de toată frumuseţea, mai ales în urma situaţiei speciale în care se află fetiţa celor doi (idei filozofice, dar de data aceasta cumplit de reale, precum sacrificiul, resemnarea în faţa unei morţi demne, imposibilitatea de a alege între fiinţe dragi, se află la ele acasă), care transformă filmul într-unul, totuşi, european. Cu toate acestea, lui „Dans la brume“ (care-i o producţie majoritar de televiziune), deşi realizat (doar) corect, îi lipseşte o minimă stilizare, care l-ar fi transformat într-un film cu adevărat bun.

„Centura toxică“

Ideea unui oraş întreg care „doarme“ în urma acţiunii unui gaz sau a altei „năzbâtii“ science-fiction s-a mai văzut şi s-a mai făcut. Într-una dintre „aventurile profesorului Challenger“, intitulată „Centura toxică“, celebrul Arthur Conan Doyle îşi imaginează o Londră „adormită“ în urma influenţei unui gaz toxic, prin care se plimbă eroii noştri, care-au avut precauţia să se înzestreze cu măşti de gaz care filtrează compoziţia aerului respirat.

„E o ceaţă groasă rău!“

În scurtmetrajul suprarealist clasic „Paris qui dort“ (1924), de René Clair (al cărui nume-l parafrazăm în titlu), raza invizibilă a unui „savant nebun“ „îngheaţă“ Parisul (deci, tot Parisul!) într-o de neclintit imobilitate. Orice-am spune, este un topos fascinant, pentru că deseori ne-ar plăcea să hoinărim printr-un oraş pustiu, cu (mai) toţi locuitorii morţi, chiar dacă am face-o cu măşti de gaz şi înconjuraţi de pericole, care-n „Dans la brume“ abundă.

Philemon şi Baucis

Sunt impresionante în film figurile unui cuplu în vârstă, vecinii de la etaj ai celor doi eroi, Lucien (Michel Robin) şi Colette (Anna Gaylor), un fel de Philemon şi Baucis ajunşi la final ţinându-se de mână şi înţelegându-se din priviri, care-şi acceptă cu seninătate inexorabilul sfârşit: „Nu-mi doresc să-i supravieţuiesc fiului meu“, spune,-ndurerat, bătrânul tată.

Un alt merit al scenariului este că nu ne dezvăluie originea şi sursa misteriosului gaz (el iese de sub pământ, în urma unui puternic cutremur) şi nici cum va scăpa (şi dacă) societatea de el. Am fost pedepsiţi pentru păcatele noastre („groaznic cât creşte poluarea asta“, sună, totuşi, o replică pe la început) şi nu vor supravieţui decât cei puri (Sarah şi prietenul ei, Noé, aflat în aceeaşi situaţie medicală), care pot deveni noii Adam şi Eva şi asigura renaşterea speciei.

Info

Toxic / Dans la brume / Just a Breath Away (Franţa-Canada, 2018)
Regia: Daniel Roby
Cu: Romain Duris, Olga Kurylenko, Fantine Harduin

3 stele

PORTRET DE ACTOR

Romain Duris – unul dintre cei mai îndrăgiţi „juni primi“ francezi

Numele actorului francez Romain Duris – născut pe 28 mai 1974, în „buricul târgului“ parizian – li s-a lipit cinefililor (şi nu numai, ci şi spectatorilor obişnuiţi, aşa-numiţii moviegoers) de suflet odată cu excepţionala partitură principală din filmul lui Jacques Audiard din 2005 „De battre mon coeur s’est arrêté“ (remake după un film american cu Harvey Keitel din anii ’70), unde interpreta rolul unui pianist reprimat, care dă viaţa din sălile de concert pe una şi mai tensionată, de crimă şi infracţionalitate. Romain Duris este acum eroul principal din thriller-ul science fiction francez „Dans la brume“ / „Toxic“, alături de frumoasa ucraineancă Olga Kurylenko (38 de ani), care-a lăsat modelling-ul pentru o destul de fructuoasă carieră de actriţă, în filme de acţiune şi chiar drame, cum este cazul acestuia.

Coleg cu Cassel şi Tautou

Actorul francez a apărut însă în nu mai puţin de 51 de titluri, din 1994 încoace, an în care-a debutat (în rol principal) în „Le péril jeune“ al lui Cédric Klapisch, regizor care şi-a făcut, mai târziu, un fetiş din el. În afară de deja menţionatul „De battre...“, vârf al carierei sale, Duris a mai jucat şi în alte filme de mare succes, cum ar fi comedia „L’auberge espagnole“ (2002) a aceluiaşi Klapisch – era vremea când actorul era un interpret ideal de „juni primi”, frumoşi şi seducători –, ca şi în continuarea sa la fel de (ne)inspirată, „Les poupées russes“ (2005), sau „Gadjo dilo“ (1997), de Tony Gatlif, alături de Rona Hartner, film plasat în România.

Nimic din toate acestea putea, însă, să se întâmple: Duris nu şi-a dorit să devină actor, el doar a fost descoperit de către un director de casting în timp ce stătea pur şi simplu în faţa unui liceu din Paris. După debutul la Klapisch, în „Le péril jeune“, apare, chiar dacă în rol secundar, în filme importante ca „Dobermann“ (1997) al lui Jan Kounen (film care i-a lansat pe Vincent Cassel şi Monica Bellucci) sau „Le divorce“ (2003), regia James Ivory. Din panteonul francez, interpretează figuri precum „Molière“ (2007, regia Laurent Tirard) sau... „Arsène Lupin“ (2004, regia Jean-Paul Salomé).

Un fel de „noul Belmondo“

Alte roluri importante sunt cel al lui Colin din „L’écume des jours“ / „Mood Indigo“ (2013), varianta lui Michel Gondry la romanul „Spuma zilelor“ al lui Boris Vian – unde face din nou echipă cu Audrey Tautou (Chloé) –, şi preluarea partiturii lui Jean-Paul Belmondo (interpret al lui Léon Morin în 1961, la Melville) în „La confession“ (2016, regia Nicolas Boukhrief). Nu întâmplător, pentru că practic Duris a reprezentat, pentru anii 2000 (alături de Vincent Cassel), echivalentul „junilor primi“ francezi de pe vremea lui Delon, Belmondo şi Trintignant.

Top 5 filme importante

1. De battre mon coeur s’est arrêté (Franţa, 2005, regia Jacques Audiard)
2. L’auberge espagnole (Franţa-Spania, 2002, regia Cédric Klapisch)
3. Molière (Franţa, 2007, regia Laurent Tirard)
4. Une nouvelle amie (Franţa, 2014, regia François Ozon)
5. L’écume des jours / Mood Indigo (Franţa-Belgia, 2013, regia Michel Gondry)