Doar Donna Anna... (Don Giovanni la Opera Braşov)

Dacă privim din perspectivă economică, Opera Braşov face parte din a treia divizie românească, alături de Constanţa, Craiova şi Galaţi, cu un buget anual de 3 milioane €, după ONB (aproape 14 milioane €) şi Operele Naţionale din Cluj, Timişoara şi Iaşi (cca 5,4 milioane €).

Din acest punct de vedere, e uşor de înţeles care sunt constrângerile, provocările dar şi ambiţiile unui asemenea teatru reprezentativ pentru provincie, operând un ansamblu artistic local, de o calitate foarte variabilă: de la solişti şi instrumentişti execrabili, mediocri, până la acceptabili, cărora li s-a alăturat recent o  soprană de anvergură internaţională: Aurelia Florian.

A fost Don Giovanni, ieri. Şi singurul motiv pentru care mi-am călcat promisiunea de a nu mai merge la  vreun spectacol cu o operă de Mozart în România a fost ca s-o revăd pe această soprană, o apariţie prea rară încă la noi, după Traviatele ei (zece!) de la San Francisco Opera.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Chiar şi în aceste condiţii, nu pot scuza producţia lui Cristian Mihăilescu, fost director al Operei şi regizor al multor puneri în scenă de aici, cu pretenţii de lectură obligatorie pentru profani. Scenografia a fost ridicolă, cu patru chioşcuri „maure” susţinute de coloane în acoperişul cărora pâlpâiau lumini colorate pe muzica din scena banchetului din castelul lui Don Giovanni. Altfel, cele patru construcţii serveau drept pretext de decor pentru toate scenele operei şi nu puteau să stârnească decât râsul dublat de o lacrimă, dar nu pentru că asta ar sugera muzica lui Mozart. Ci pentru că impresia creată de încropeala vetustă de pe scenă trecea dincolo de tristeţe, singura soluţie fiind să te amuzi până la capăt. O singură idee interesantă: scena finală, în care Comandorul nici nu mai apare pe scenă, fiind înlocuit de o sabie gigantică în care se taie (sau se arde, fiind înroşită în foc) eroul operei. E prea puţin, iar la capitolul veridicitate şi „respect pentru epocă”, la care acest Zefirel Mihăilescu ţine atât de mult, ar trebui să notez că harta Europei care dublează pleonastic aria „catalogului” din primul act ar fi trebuit să aibă alte contururi politice, nu cele ale statelor din secolul XX (mai ales Turchia, pe vremea lui Don Giovanni fiind ditamai Imperiul Otoman, cu alte graniţe decât azi).

Mai rău este că am fost silit să râd şi de performanţa artistică a ansamblului. Nu am ascultat niciodată un Masetto atât de rău ca aseară, ignorând cele mai elementare norme de tehnică vocală, de parcă n-ar fi studiat niciodată canto. Nu am mai auzit decât în musicaluri hollywoodiene din interbelic o voce cu un vibrato atât de des şi de caprin precum cea a Zerlinei, cu paradoxul că tocmai acest exces o făcea să fie interesantă, căci vocea era a unei subrete din care se ştersese şi ultima urmă de substanţă, şi aşa firavă. În fine, printre ororile mozartiene din România, chiar nu am mai ascultat niciodată o orchestră în care cornul să greşească absolut toate notele, ca şi cum ar fi uitat să mai citească ştimele de atâtea „cântări” private. Iar restul alămurilor să greşească 75% din ce au avut de cântat. Sigur, dirijorul Daisuke Soga (altfel destul de onest, dar şi neinspirat ca direcţie) nu putea cânta el în locul suflătorilor, dar cum a tolerat aşa ceva de-a lungul repetiţiilor?
 
Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.