Doamna Oana Țoiu, imagina României la tribuna Adunării Generale a ONU
0Doamna Oana Țoiu se pregătește să ne reprezinte națiunea la reuniunea Adunării Generale a ONU în momentul când se împlinesc 80 de ani de existență ai organizației și am convingerea că a primit mandat precis de reprezentare din partea Președintelui Nicușor Dan (care a decis să absenteze, poate având pe agendă lucruri mai importante), un mandat precis pe măsura temelor discutate acolo, în primul rând soarta Orientului Apropiat și recunoașterea de mai delegații a Statului Palestina.
Și poate este interesant, recurgând la memoria câteodată nemiloasă a documentelor, , să ne aducem aminte că demersurile pentru acceptarea noastră la ONU a început, foarte interesant, tot cu o femeie: Ana Pauker.
Aveți în anexă https://digitallibrary.un.org/record/648335?ln=en&v=pdf#files scrisoarea semnată de Ministrul de Externe al României din acea vreme, Ana Pauker, care pe 12 0ctombrie 1948, în atenția Secretarului General al ONU, reînnoia cerea de admitere a țării noastre .
Relația de început nu era deloc, absolut deloc simplă, căci e nevoie să fie citite cu atenție documentele care probează demersurile susținute ale emigrație românești din Occident de a convinge pe toată lumea nu numai că România nu merita din punct de vedere politic să primească acceptul de a face parte din ONU, ci și că un asemenea demers, dacă ar fi cumva finalizat, ar dăuna prestigiului și credibilității organizației.
Aveți aici https://www.iiccmer.ro/carusel-stiri/2013/58-de-ani-de-la-aderarea-romaniei-la-onu/ un rezumat concis și foarte bine structurat realizat cu rigoarea proprie a cercetătorilor de la Institutul de investigare a crimelor comunismului și moria exilului românesc, cu indicarea surselor care, în sine, adaugă perspective instructive asupra temei care ne interesează. Reiau un fragment:
„Fostul diplomat Grigore Gafencu, în articolul Republica Populară la O.N.U. publicat în decembrie 1955, în „România Muncitoare” („revistă socială şi politică a sindicaliştilor din exil”, aşa cum se intitula), dezavua şi critica primirea în O.N.U. ţărilor „satelit”, „care nu se bucură de nici un fel de independenţă sau suveranitate, şi al căror regim, impus de Rusia Sovietică, nesocoteşte şi calcă legea de temelie a Naţiunilor Unite” (Gafencu, 2007, 166-168). De asemenea, Comitetul Naţional Român (C.N.R.), organism creat la Washington în 1949, sub preşedinţia generalului Nicolae Rădescu şi sub patronajul Regelui Mihai I (Calafeteanu, 2000, 66), se va erija într-un guvern al României din exil şi, la momentul aderării României la O.N.U., va iniţia demersuri pentru a denunţa grava încălcare a principiilor Cartei O.N.U. în România, condusă la acea vreme de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica. Informaţii despre atitudinea C.N.R. faţă de aderarea României la O.N.U. găsim în arhiva de la Hoover Institute; într-un document (un raport al C.N.R. catre Regele Mihai I), din care vom reda un fragment, sunt descrise acţiunile iniţiate de C.N.R. în vedere atragerii atenţiei asupra situaţiei din România, situaţie în profund dezacord cu principiile enunţate în Carte O.N.U.: „[…] Comitetul Naţional Român a dezvoltat o vie activitate în legătură cu chestiunea gravă a admiterii „Guvernului” de la Bucureşti în Naţiunile Unite. El a trimis guvernelor ţărilor libere, precum şi reprezentanţilor lor la Naţiunilor Unite un „Memoriu” arătând motivele pentru care aşa zisul „Guvern” de la Bucureşti nu poate fi admis în această organizaţiune internaţională. Comitetul a făcut demersuri personale pe lângă mai mulţi delegaţi, precum şi prin organizaţia Adunărei Naţiunilor Europene Captive, care a adoptat o rezoluţiune ce a fost comunicată tuturor guvernelor libere. La memoriul nostru am primit foarte multe răspunsuri de la guvernele libere, unele fiind simple confirmări de primire, altele comentând favorabil memoriul nostru. De la Departamentul de Stat american, în special, am primit o scrisoare lungă şi foarte favorabilă care ne lasă, în mod evident, să credem că Guvernul Statelor Unite va menţine poziţiunea de până acum, opunându-se admiterei guvernelor satelite în Naţiunile Unite. (…) Motivul principal, în ochii guvernelor ţărilor libere, este că admiterea ţărilor satelite este singurul mijloc de a obţine admiterea celorlalte ţări la intrarea cărora s-a opus până acum Rusia Sovietică. Este prisos, desigur, să repet aici motivele pentru care guvernele satelite n-ar trebui să fie admise sau să subliniez eroarea gravă pe care ţările libere o comit şi de astă dată. […]” (Calafeteanu, 2003a, 324-325).”
Evident că acest tip de demers nu avea niciun fel de șansă de reușită astfel încât, la 14 decembrie 1955, Adunarea generală a ONU a decis, prin rezoluţia A/RES/995 (X), admiterea României ca membru ONU. La cea de-a 22-a sesiune a Adunării Generale a ONU (septembrie 1967 – septembrie 1968), România a fost aleasă ca președinte al Adunăcrii Generale, funcție asigurată de ministrul afacerilor externe, Corneliu Mănescu, episod mai mult decât onorant pentru România și nu mă îndoiesc că doam,na Țoiu îl va reaminti și omagia cum se cuvine
De asemenea, țara noastră a mai deținut, de-a lungul timpului, funcții de vice-președinte al Adunării Generale, precum și funcții de președinte sau vice-președinte ai diverselor Comisii ale Adunării Generale. România a fost membru nepermanent al Consiliului de Securitate în anii 1962, 1976-1977, 1990-1991 şi 2004-2005, precum şi în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1974-1976, 1978-1980, 1982-1987, 1990-1998, 2001-2003, 2007-2009, 2018-2019. Cel mai recent mandat al României de membru nepermanent al Consiliul de Securitate a fost cel din perioada 2004-2005. Din această poziţie, a contribuit concret la punerea în practică a prevederilor din Carta ONU referitoare la organizaţiile regionale, prin promovarea unui proiect de rezoluţie privind cooperarea ONU cu organizaţiile regionale în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, proiect ce a fost adoptat la 17 octombrie 2005 (RCS/1631/2005). Concretizarea proiectului iniţiat de România are o dublă importanţă: este, deopotrivă, prima rezoluţie românească adoptată în Consiliul de Securitate şi, totodată, prima din istoria acestui organ al ONU pe tema cooperării dintre ONU şi organizaţiile regionale în domeniul respectiv. România susţine eforturile vizând consolidarea Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, care a fost înfiinţat în 2006. A deținut calitatea de membru al acestui organ din subordinea Adunării Generale în perioada 2007-2008, respectiv 2012-2014. România a fost aleasă pentru un nou mandat pentru perioada 2023-2025.
Ce anume este mandatată doamna Țoiu să spună, definind poziția României pe tema care aprinde deja relațiile internaționale și, mai ales, cele între aliații care sunt nu numai garanții puterii și credibilității 0ccidentale ci și aliații stratergici ai României. Pozițiile lor se vor despărți acum fundamental, poate în același timp cu pacea fragilă din Orientul Apropiat. Vom avea aliații Americii și Israelului care vor resping ferm recunoașterea Statului Palestina și, de partea cealaltă, în frunte cu Franța, Marea Britanie, Spania, Belgia, Australia, Canada, vom avea grupul celor 140 de state care au decis să susțină linia contrară.
Doamna Țoiu va avea de argumentat pozițoa României. Cum o va face? Cu ce rezultate pentru interesele României? Așteptăm cu interes să vedem ce și cum iese.
Se încarcă comentariile...
