Dispariţia stângii - fişa medicală

O „stângă” are omu’!! Când, unde, cum? Cu cine şi prin ce mijloace operează la vedere. Sau în culise... În România care este... Avem social-democraţie în România? De când nu mai avem? Am avut vreodată  stângă democrată după căderea comunismului?

Pluralismul politic, alături de economia de piaţă şi presa independentă, se numără printre ambiţiile (sau iluziile..) de bază ale revenirii în lumea liberă. De inspiraţie occidentală, în contexte dintre cele mai convulsive. Integrarea în UE şi aderarea la NATO rămân totodată repere de bază într-o evoluţie internă sinuoasă, marcată de rătăciri, căderi multiple şi nu puţine regresii.

Trăim azi într-un spaţiu, intern şi extern, confuz, instabil, lipsit de un orizont clar, consistent. Iată de ce, o diversitate valorică, ideologică, bazată pe complementaritate şi competiţie, după regulile democraţiei, devine sursa de bază pentru performanţă în domeniul guvernării, condiţie de neînlocuit pentru reprezentare.

Greşeală. În România, de ani „buni”, modalităţile de a substitui aceste structuri şi mecanisme ale „lumii libere”, au devenit, pas cu pas, tendinţa dominantă, atotcuprinzatoare. Drumul spre top, autoritate şi prosperitate s-a transformat într-o cale tot mai obscură, profit ilicit, pentru acaparare de putere, exercitată abuziv, dezmăţ individual şi de gaşcă sub acoperirea unui consumerism ieftin şi păgubos.

Cele mai proaspete, ambiţioase şi harnice structuri încropite în primii ani ai tranziţiei, prin pachetul de import al reformei, cu sprijin occidental substanţial, au pălit neaşteptat de repede, convertindu-se în surogate parşive. Corupţie, ilegalităţi cu largă desfăşurare, neîncetată, generând grupuri de interese oculte şi agresive la nivele multiple au declanşat o „auto-invazie” care depăşeşte cu mult prin distrugeri atotcuprinzătoare ocupaţii străine derulate pe tărâmul strămoşesc.

În acest context, pervertirea pluralismului, a structurii clasice, „stânga-centru-dreapta”, ca repere de bază ale democraţiei clasice, a cunoscut în România ultimelor decenii evoluţii dintre cele mai jalnice, chiar perverse. Testele electorale recente, inevitabilele alegeri parlamentare din decembrie 2016, nu fac decât să scoată pe balcon sursa „rufelor murdare” ale dormitorului naţional, în care, aleşi şi alegători, practică un somn adânc, marcat de coşmaruri subite, alimentând o oboseală naţională tot mai extinsă.

O „societate civilă” devenită progresiv o simplă acoperire pentru economia subterană, de la fotbal la sponsorizări de familie, la mici partide de cafenea, tinde constant către disociere, fragmentare, desincronizare. Dispariţia cvasicompletă a mişcării sindicale, cu ani în urmă o prezenţă activă, uneori incomodă, prin mineralizare, rămâne un pilon de neînlocuit pe piaţa muncii. Lideri sindicali, unii cu salarii şocante, mimează tot mai lasciv negocieri preelectorale cu parteneri politici obsedaţi de rating-ul electoral sezonier.

Pe acest fond, sterilizarea deplină, profundă a social-democraţiei în România, reprezintă unul dintre cele mai drastice, profunde şi păguboase regresii ale mediului politic şi instituţional cu care ne confruntăm în ultimii ani. Consecinţele largi şi adânci, atât pentru configuraţia de ansamblu a mecanismelor instituţionale (le mai putem oare, numi democratice?), dar mai ales pentru capacitatea de reprezentare a nevoilor, intereselor, aspiraţiilor unor grupuri masive de populaţie, sunt luate împreună una dintre cele mai grave ameninţări şi surse de risc de ţară cu care ne confruntăm. Zi de zi. An de an. În plin anotimp electoral...

Părăsiţi pe piaţa muncii în apărarea şi susţinerea unor drepturi vitale, lăsaţi într-o tăcere adâncă pe teme acute ale actualităţii, oamenii muncii au devenit un orfan colectiv. Desigur, cu o expunere largă la prostituarea populistă, într-un pachet de iluzii şi complicităţi efemere. Nu întâmplător, exportul de forţă de muncă performantă a devenit un articol de top. Nu întâmplător, proiecte investiţionale promiţătoare, performante pe plan intern se confruntă cu un deficit sever de ofertă cu forţa de muncă. Ne întoarcem în paradoxuri jalnice...

Să tot pari de stânga în România care este!

Cu un leadership central măcinat şi compromis de corupţie, cu reţele de „baroni” locali cinici şi autoritari, abili manageri pe reţele mafiote, reprodus cu cinism printr-o multiplicare zglobie la nivel juvenil, o selecţie de pontişti proaspeţi, PSD s-a consacrat în istoria politică a patriei ca o formulă perfectă de alienare faţă de ceea ce înseamnă „stânga” într-o lume normală, modestă, integrată.

Mafiotizarea FSN-ului, PDSR-ului şi în final a PSD-ului reprezintă o metastază organizaţională fără oprire, indiferent de echipele care s-au succedat la vârf, în teritoriu şi la procuratură.

Dincolo de critici justificate, ironii şi metafore macabre, persoana lui Ion Iliescu riscă să rămână un reper greu de atins de succesorii celebri prin decăderea lor morală, sărăcia ideologică şi poziţionarea politică explicită, într-un spaţiu public tot mai departe de a fi curat.

Incultura politică de stânga, nu doar la nivel ideologic, dar mai ales ca moralitate, atitudine, abordare pe o agendă critică permanentă, rămâne o carenţă cu largă răspândire la nivel de top, mediu şi de masă. Simple etichete pe cutii pline cu marfă de contrabandă... Amuzant, pentru o mişcare în care propaganda, militantismul, „lupta de clasă”, figurau uşor înaintea respiraţiei. Sau poate doar jenant. Avem azi o simplă colecţie de măşti uzate.

Într-o competiţie jalnică a declinului politic şi moral în viaţa publică din România ultimilor decenii, PSD, bate tot. O listă a VIP-urilor care au ocupat scaune la vârf în structurile centrale, regionale şi locale, ar toxiciza cerneala de tipar. Nu întâmplător în căruţa cu dosare prioritare a DNA, reprezentanţii PSD, se menţin fruntaşi.

Avem, însă, aici un paradox! (Ca să fiu politicos...) Trebuie recunoscut şi asumat pentru România ca ţară, ca stat, ca lume. Ei, lideri PSD, în funcţii ministeriale, regionale, locale, în Parlament şi în multiple alte structuri, rămân „fruntea ţării”. Da! Incontestabil! Aleşi, numiţi, susţinuţi prin vot popular, mecanisme internaţionale respectabile, curente de opinie exprimate şi susţinute public. Este adevărat. (Scuze pentru utilizarea cuvântului „adevăr”...).

Poate ne înşelăm... Poate suntem excesiv de pricinoşi. Poate, de fapt, asta este adevărata realitate... Suntem naivi, idealişti, utopişti. („Că asta e viaţa, bă, amărâtule!”).

Ar urma scuzele de rigoare.

La ce bun?!

Avem alegeri în 11 decembrie, 2016.                                                                         

Poporul român, liber şi independent se va pronunţa. Va contribui direct, colectiv, simultan la configurarea structurilor de putere, a mecanismelor decizionale şi prin consecinţă, la orientarea dominantă a funcţionării şi poziţionării unor domenii-cheie în plan economic, social, administraţie, alimentaţie, sănătate, locuire şi desigur în asumarea şi practicarea unor roluri semnificative în plan extern.

Alegerile vor fi libere. Cel puţin formal. Cât de liberi sunt oamenii azi?! În forul lor interior, în înţelegerea lumii în care vieţuiesc, în asumarea unei identităţi în planul credinţei, ideologiei, formulei familiale, a rolului de cetăţean, şi desigur, o dată la patru ani ca disciplină de partid... s.a.m.d.

Adică „şi aşa mai departe”...

Drum bun.

P.S.: Totuşi, avem pluralism în România?

Stânga, centru, dreapta?!...