Dinu Săraru, un mare cronicar al timpului care ni se scurge printre degete

Moartea lui Dinu Săraru marchează și dispariția din cultura română a ultimului mare cronicar al timpului pe care-l trăim, ultimul dintr-o categorie cu totul specială de cărturari închinați pasiunii de a consemna pentru istorie iremediabila tristețe a unei lumi care se topește în neguri și cumplitele zbateri ale uneia noi, nesigură, pentru că-și clădește castelele pe nisipul mereu noroios de pe malurile dâmbovițene.

Am avut privilegiul să-l cunosc, așa cum, în viață, am avut bucuria să întâlnesc câteva mari personaje din această specie cu totul aparte a marilor cronicari și a căror dorință profundă era de a lăsa un singur tip de moștenire posterității: istoria unui timp și a unor personaje exemplare, lecție admirabilă ce trebuia, sau ar fi trebuit, să aducă și un avertisment pentru generațiile de acum privind misterele ridicării și dispariției unei națiuni, esența civilizației și puterii sale. 

În acest sens, mi-a adus mereu aminte de foarte lungile mele întâlniri cu Maurice Druon, în vreme aceea de demult Secretar perpetuu al Academiei Franceze și rămas în istoria culturii universale prin uriașa frescă istorică pe care o reprezintă Regii Blestemați. Ore și zile mi-a vorbit, cu o pasiune care trecea ușor de barierele temporale ale istoriei, despre  nevoia ca un cronicar să descopere mecanismele ascunse ale dezvoltării unei națiuni, valoarea de referință căreia i se subordonează mersul istoriei. Era fascinat de opera unui conducător care a sacrificat totul pentru a-și întări statul, pentru a-i da o identitate de forță și o credibilitate administrativă care l-au proiectat printre marile națiuni ale Europei.

Dinu Săraru avea și el un asemenea tip de viziune căreia i-a subordonat o mare parte din creația sa. Era convins, a rămas astfel până la moarte, de valoarea uriașă și unificatoare a „spațiului țărănesc” pentru identitatea spirituală a neamului românesc. Credea că acest spațiu a generat și poate genera în continuare valori care să confere continuitate unui neam prea adeseori supus schimbărilor superficiale impuse de alianțele de circumstanță pe care a fost silit să le realizeze pentru a-și asigura o modestă supraviețuire la margine de imperii. Dincolo de asta, credea el, „niște țărani” vor fi mereu cei care vor veni, la caz de restriște, să salveze ce-a mai rămas din spiritul românesc. 

Pentru asta era pledoaria lui, chiar cruciada sa personală, ascultat cu aparentă și politicoasă atenție de mai marii timpului, dar ignorat mai apoi ca o bizarerie de tip cultural, nefolositoare în campaniile electorale. Puțini, neașteptat de puțini, au fost cei care i-au stat alături pentru a-l sprijini în opera sa de culturalizare, de încercare de revenire la mai vechi canale de propagare a culturii în mediul sătesc și de valorificare a tradițiilor zonei sale dragi de sub munte. Spunea, pentru cine a vrut sau a putut să-l audă, că „lumea rurală poate fi rezervor de energie morală”.

Dar Dinu Săraru a fost cu mult mai mult decât un cronicar al timpurilor trecute. A fost și un observator încărcat de tristețe și scârbă al ridicării post-revoluționare a unei civilizații post-fanariote care a populat scena politică cu personaje de tipul celor pe care i-a descris drept „Ciocoii noi cu bodyguard”. Este cronica fabuloasă a timpului pe care-l trăim, acela în care, cum spunea el, „istoria a fost pierdută pe drum” și au rămas numai saltimbancii care mimează orice, lipsiți de orice tip de referință și obligație față de poporul în care s-au născut.

Ca și Maurice Druon, Dinu Săraru avea nostalgia timpurilor care au produs mari oameni de stat creatori de ordine națională. Nostalgii de mari cronicari ș, poate acum chiar neavenite sau ridicole deoarece  nu acestea se dovedesc acum învingătoare, ci ciocoii noi cu bodyguard are au reușit să impună propriul lor sistem de valori, dacă vreți non-valori în raport cu precedentele, dar atât de puternice încât făuresc acum un nou tip de civilizație. Acesta atât de agresiv și contondent din jurul nostru, încât nu de conducători iluminați e vorba, iar apelativul „niște țărani” este deja profund peiorativ. S-au înșelat cumva marii cronicari? 

Am convingerea că nu, doar că, așa cum se întâmplă mereu în istorie, au avut o privire prea exactă pentru a fi înțeleasă de contemporani. În final, istoria le va da dreptate. Să sperăm că va mai fi pe metereze și poporul care să înțeleagă asta.

Am convingerea că ziarul „Adevărul” poate să se mândrească pentru contribuția sa la istoria culturii române, găzduind, ani la rând, rubrica săptămânală, bijuteria, susținută de marele scriitor, în tradiția marilor lucrări de acest gen care au dat identitate gazetăriei de la noi.

La revedere, Dinu Săraru!