Diaspora şi disperarea (IV)

Au şi cuvintele destinul lor. Învăţatul ardelean Simion Ştefan făcea o comparaţie între cuvinte şi bani. Ca şi în cazul banilor, acele cuvinte care au o circulaţie mai mare, acelea sunt mai valoroase. Pe creasta tulbure a valului comunicării, a urcat, de câtăva vreme, cuvântul „protocol“.

Frecvenţa acestui cuvânt  poate fi pusă în conexiune, nu cu amărâţii de lei româneşti, şi nici cu „euroii“ (care, nouă, românilor, ne angajează neuronii), ci cu dolarii, cu care a fost plătit şi răsplătit autorul privat al unei „Scrisori“ adresate chiar lui Klaus Iohannis, Preşedintele României.

Nu opreşte nimeni pe nimeni să deschidă un dicţionar şi să vadă înţelesul, sau înţelesurile unui cuvânt, în acest caz, fiind vorba de cuvântul „protocol“. Cel mai mare adversar al „Protocoalelor“ este azi Tudorel Toader, adică Ministrul Justiţiei. Tânărul şi fermul judecător Cristi Dănileţ descoperă, însă, că Tudorel Toader însuşi, personal, a semnat cu câţiva ani în urmă nişte „protocoale“. Acele „protocoale“ erau oare şi ele „nefireşti“, acest epitet fiind punctul central de acuzaţie adus „protocoalelor“ de către funcţionarul politico-juridic Tudorel Toader. Devine deja evident că nu Protocolul este problema (sau „baiul“, cum zice ardeleanul), ci faptul că ele au fost încheiate între diverse instituţii juridice (deci ale Puterii Judecătoreşti, cea de a treia Putere în Stat) şi SRI. Nu indirect sau aluziv, aici este acuzată chiar direct, deşi tacit, doar instituţia SRI. Aici ne putem aminti din nou de o precizare a Laurei Kodruţa Kovesi, spusă franc la o Conferinţă de presă. Dânsa zicea acolo că infractorii calificaţi - deveniţi patroni, deci boieri - recurg la strategii atât de subtile, de sofisticate, încât e nevoie de timp şi efort pentru a le descoperi „cinstitele matrapazlâcuri“.

Şi nu este vorba de afaceri de lei (fie ei zeci, sute sau mii), ci de milioane de dolari; exact ca în cazul celor doi infractori români, refugiaţi „Afară“, identificaţi şi ei cu ocazia „Scrisorii“ avocatului Rudolf Giuliani. Deci, Tudorel Toader, în dezavuarea Protocoalelor pune sub semnul îndoielii calitatea muncii instituţiei SRI, pe care o asimilează cu fosta Securitate a lui Nicolae Ceauşescu. Din întreg „stilul“ său de lucru, din lucrări şi lucrături subtile, dânsul se adevereşte a fi ca un veritabil Procuror de pe vremea aceluiaşi Nicolae Ceauşescu. Urmărindu-l pe Augustin Lazăr - aşa cum a urmărit-o şi pe Şefa DNA -, dânsul iese destins la rampa cea publică şi ne asigură că ceea ce face nu-i vine „din senin“, şi nici datorită „împrejurărilor“, ci pentru că dânsul însuşi, „personal“, a urmărit cu ochii proprii cum activitatea Parchetului General se îndepărtează „treptat, treptat“, de linia cea dreaptă a „Constituţiei României“. Cuvintele „constituţional“, „neconstituţional“, „infraconstituţional“ abundă în gura dânsului, cu o frecvenţă greu de depăşit, încât mai trebuie să vină şi cuvântul „supraconstituţional“, care să definească statutul propriu al Ministrului Justiţiei, pe care şi-l asumă implicit, tacit, dar ferm. Însă, dânsul uită complet că însăşi „Constituţia României“ trebuie să fie revizuită, un proiect care, ca toate Proiectele PSD, depăşesc cincinalele lui Nicolae Ceauşescu, ele fiind realizate doar după termen, adică nicicând.

Nu ştiu exact când s-a deschis dezbaterea privind problema „Protocoalelor“, întrucât nu sunt un istoric. Nu ştiu nici cine a spus, pentru prima dată, că acestor Protocoale nu li s-a stabilit caracterul ilegal, caracter care poate fi decis doar de o Instanţă juridică, adică de un Tribunal. Cert este că Augustin Lazăr a subliniat această implicaţie, pe care a repetat-o în câteva contexte. Tudorel Toader, care nu este prost de felul lui de a fi, recunoaşte tacit acest fapt, încât recurge la expresia ciudată după care „Protocoalele nu sunt fireşti“. Ce poate înţelege dânsul prin cuvintele antonime „firesc“-„nefiresc“, rămâne o altă problemă („problemuţă“) deschisă. Oricum, în acest caz, şi Protocoalele semnate de dânsul – menţionate de Cristi Danileţ - rămân categoric şi ele „nefireşti“, şi asta nu potrivit unei logici juridice (sofistice), ci potrivit unei logici clasice, moştenită de la Aristotel, dar proprie şi simţului comun şi mai ales Bunului simţ. A vorbi în acest caz despre „nefiresc“ este absolut nefiresc, câtă vreme este vorba de „legal“-„ilegal“, nu de altceva.

În opoziţia cea reală rămân doar Preşedintele Klaus Iohannis - ca oponent al regimului dictatorial al lui Liviu Dragnea, al Guvernului lui, şi nu altcum -, Procurorul General Augustin Lazăr, un ardelean ferm, absolut corect, dar şi „Mişcarea străzii.

Cei mai optimişti dintre cei care nu sunt de acord cu actuala Putere politică - deci cu ceea ce am numit „Binomul capro-varzist PSD-ALDE“ - par să fie marcaţi de o umbră de pesimism. Ei observă cu câtă viclenie îşi apără Liviu Dragnea şi „ai lui“, poziţia ocupată acum. La rândul ei, Opoziţia pare să fie, mai departe, cam pe nicăieri. Dialoghează între ei ca să omogenizeze o Opoziţie fermă, dar fiecare parte visează să ajungă doar ea Întregul întreg. Încât, în opoziţia cea reală rămân doar Preşedintele Klaus Iohannis - ca oponent al regimului dictatorial al lui Liviu Dragnea, al Guvernului lui, şi nu altcum -, Procurorul General Augustin Lazăr, un ardelean ferm, absolut corect, dar şi „Mişcarea străzii“, care a revenit şi va reveni mai departe, până când Liviu Dragnea „şi ai lui“ vor ajunge după gratii, aşa cum a ajuns şi Adrian Năstase, care se credea cândva stăpânul unei ţări şi al unui popor. În întregul ei, situaţia actuală a României este una de tensiune şi de conflict, ambele părţi ale conflictului (Putere-Opoziţie) fiind marcate de o disperare specifică, această stare fiind definită, aşa cum spuneam, ca o fisură între optimismul în care nu mai credem şi pesimismul pe care îl refuzăm. Mai facem aici precizarea că optimismul unora este pe seama pesimismului celorlalţi, şi viceversa, cum ar spune Conul Iancu Caragiale.

P.S. PSD a câştigat alegerile din 2016 doar cu 18% din întreaga populaţie a României. Nu poţi vorbi în acest caz despre „poporul român“, ci despre o parte mică a lui, pe care am numit-o „poporul pesedist“. Nici o viclenie, inclusiv sofistica juridică a lui Tudorel Toader, nu poate ridica cifra 18% până la un prag care să reprezinte poporul român. Oricum, aici ne putem aminti şi de Platon. El zicea cândva că dacă nu participăm la activităţile publice, riscăm să fim conduşi de oameni inferiori nouă.