Triada instituţiei (II)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dintre cele trei niveluri sau zone ale unei triade instituţionale, cele mai importante sunt, desigur, primele două: normativă şi creativă.

Ele sunt şi cele mai complexe. A treia zonă – de eroare şi risc – având în ansamblu o pondere mai mică (cel puţin statistic) este cea mai complicată, când nu prezintă un amestec confuz de complex şi complicat.

Faţă de această zonă de umbră şi de pete, un şef de instituţie poate să ia mai multe atitudini, în funcţie de stilul general de conducere, adică de management. Cel puţin trei atitudini posibile, tipice de altfel, se propun oarecum de la sine.

1. În primul caz, îşi va propune – programatic, deci – să elimine complet acest rest. Nu o poate face decât întărind primul nivel, prin introducerea sancţiunilor. Va sancţiona prompt şi fără ezitare orice abatere sau greşeală, cea mai mică abatere sau greşeală. Întărind nivelul prim, fără să ştie şi fără să vrea, şeful periclitează al doilea nivel, cel al libertăţii şi creativităţii, căci introduce prin severitate o stare de stres – vagă, dar certă – în atmosfera generală a instituţiei.

2. În al doilea caz, el este tolerant şi concesiv. Va accepta ca pe un rău necesar, sau va ignora pur şi simplu, zona de declinaţii a instituţiei, luând ca „argument” latura ei liberă şi creatoare. El riscă să uite povaţa dintr-o „pildă filosoficească” scrisă pe la anul 1783: „A nu-l pedepsi pe cel rău înseamnă a-i face o nedreptate celui bun.” Cu acest stil concesiv, oarecum artistic dacă nu boem, primul nivel al instituţiei, de care sunt legate autoritatea şi prestigiul, riscă să se rarefieze, să scadă periculos (pentru instituţie şi pentru şef).

3. În al treilea caz, va accepta zona de declinaţie tot ca pe un rău necesar, dar nu ca pe un invariant. El trebuie să o restrângă prin cele mai variate strategii, cu conştiinţa secundă că aceasta nu poate fi eliminată complet niciodată. Dar chiar dacă zona se reface, ea se reface în alte forme, atenuate, oricum modificate.

Şeful echilibrat, autoritar fiind, trebuie să fie şi ponderat; procedând gradual şi diferenţiat. Nu filosofia abstractă – dogmatică sau relativistă –, ci practica nuanţelor, a gradării şi degradării, este aici axul strategiei. În această situaţie, un element al strategiei l-a oferit Goethe. El spunea undeva că în lume putem spori binele pe două căi: prin extirparea sau eradicarea răului, sau prin stimularea virtualităţilor bune. Goethe optează, din diverse raţiuni, pentru a doua alternativă. De fapt, cele două strategii trebuie folosite în duet, deplasând accentele simetric, după situaţia concretă şi mergând numai ca dominantă generală, preferenţial sau tendenţial pe a doua alternativă.

Cele trei moduri sau atitudini faţă de zona reziduală (declinativă) dau nucleul definitor pentru trei stiluri manageriale, care, la rândul lor, îşi pun amprenta pe atmosfera generală a instituţiei, respectiv pe raporturile concrete care se instituie între necesar, liber şi declinat.

La întrebarea privind criteriul după care trebuie apreciat un manager, răspunsul cel mai inteligent pe care  l-­am găsit este acesta: după „atmosfera generală” a instituţiei pe care o conduce.

NB. Extras din volumul Constructe apărut la Editura Sinapsa în anul 2000, ediţia a doua fiind în curs de apariţie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite