O mitologie obiectivă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Se povesteşte că odinioară, doi prieteni trebuiau să ajungă – şi să ajungă degrabă – într-un loc, undeva departe, pentru a rezolva o problemă urgentă, de viaţă şi de moarte.

Drumul lor trecea printr-o pădure, la care au ajuns pe înserate. Când au ajuns în mijlocul pădurii era deja miezul nopţii. Ştiau şi deja simţeau că pădurea este încărcată de pericole, de jivine şi tâlhari. De aceea, mergeau umăr la umăr. La un moment dat, unul dintre ei a alunecat pe o pantă, sau într-o groapă, nu se ştie. Spunea Kafka într-o scrisoare către prietenul său: e suficientă o secundă de neatenţie, un moment de uitare sau neglijenţă şi totul poate aluneca ireversibil pe panta nenorocirii. Ceea ce, se pare că în pădure s-a şi întâmplat. Despărţiţi într-o secundă, au început să se caute. Dar orice semnal sonor era deja perceput de celălalt ca semnul unui pericol, venit din pădurea încărcată de pericole. Şi aşa a început un „joc” – tragic şi absurd – de-a „v-aţi ascunselea”, între căutare şi negăsire.

Povestea, atât de reală, nu ne spune ce s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat mai departe. Nu ne spune dacă cei doi prieteni au ajuns sau nu au ajuns în locul în care trebuiau să rezolve, împreună şi degrabă, o problemă de viaţă şi de moarte, a altcuiva.

CELE TREI „RĂURI” ALE SATULUI 

Pentru sensibilitatea şi conştiinţa satului tradiţional există trei mari „rele”. Regional li se spune „răuri”, pentru a accentua, probabil, dimensiunea şi gravitatea lor.

Conştiinţa colectivă refuză să le spună direct pe nume, ca şi cum această denumire ar echivala cu un fel de „acceptare” a lor în ordinea umanului; ca şi cum cuvântul rostit ar provoca, ar stârni realitatea pe care o desemnează.

Primul rău este „racul” şi când cineva se îmbolnăveşte de „rac”, vestea nenorocirii merge peste şapte hotare. Este vorba de cancer. Poate fi curioasă denumirea intuitivă („rac”), întrucât cancerul se bazează pe o multiplicare, neorientată sau dezorientată, a celulelor; ca un „mers înapoi” şi o degradare a stării normale, care este în prezent.

Celelalte două „răuri” sunt, în limbajul comun, cu o coloratură religioasă, două clasice păcate capitale; păcate „strigătoare la cer” sau păcate „de moarte”.

Este, mai întâi, „despărţirea” – ceea ce noi numim „divorţ”; şi când doi (El şi Ea) se despart, şapte hotare află de această nenorocire, care nu poate fi suficient de bine calificată nici verbal şi nici moral. Argumentul contra       – altfel spus, contra-argumentul – sună simplu ca o axiomă etică: „Dar cum să se despartă, dacă s-au luat?!”

Apoi este ceea ce în lumea satului nu are nume, iar noi numim „incestul”. Ceea ce se întâmplă atunci când socrul trăieşte cu nora, soacra cu ginerele, alte variante fiind cu totul rare. Aici intră în joc doar înfiorarea şi sentimentul de refuz organic a ceea ce este oribil. Cuvintele lipsesc complet şi sunt folosite genericele: „se ţine cu...”, „trăieşte cu...”.

Azi relele satului s-au înmulţit; cele trei mari „răuri” au rămas. Spunându-le pe nume (cancer, divorţ, incest), într-un fel le „acceptăm”. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite