Despre monarhie, cu părere de rău

10 mai 2013. Cel puţin încă zece reflecţii şi în acest an, despre cum ar arăta, România regat, despre cum Mihai I, Răducu Duda sau Paul-Philippe de Hohenzollern ne-ar salva sufletele prin delicateţea şi armonia specifice Casei Regale.

Astăzi a devenit o modă să-ţi doreşti schimbarea formei de guvernământ din republică în monarhie, o manie de a schimba ceva. Sunt convins că unii l-ar dori conducător şi pe Hồ Chí Minh, numai să se schimbe ceva iar apoi să poată urla, după câţiva ani, că altul ar fi fost mai bun.

Dacă ai o părere echilibrată despre subiect, diferită, rişti chiar să fi alergat cu pietre de câţiva cetăţeni iritaţi, care confundă grav istoria poporului român cu cea a casei regale şi a rolului acesteia în istoria românilor, cu bune şi rele.

Sigur, am fost interesat şi cine sunt cei care propovăduiesc cuvântul Regelui, aceşti noi groupies ai monarhiei fiind o adunătură eterogenă, între care putem identifica incredibil de multe specimene politice îngrăşate la masa banului public dar recunoscuţi de comunitate ca moralişti-monarhişti, de foşti securişti, de câţiva regalişti dar care nu înţeleg de ce sunt monarhişti (nu demult, după revoluţia din 1989, Radu Câmpeanu, fostul preşedinte al PNL a dat măsura monarhismului propunându-i Regelui Mihai să candideze la preşedinţia ţărişoarei. Adică să mai abdice o dată, acum însă ca opţiune proprie, pentru a se arunca în competiţia politică, fapt interzis de statutul Casei Regale) şi sigur, şi de câţiva regalişti consecvenţi oarecum cu ei înşişi, totul finalizându-se cu înţelepciunea oierului mistic din Pipera, care îndemna norodul „să-şi recunoască Regele Uns al lui Dumnezeu”.

Poate sunt eu un pic obtuz dar nu vi se pare ciudat că o parte dintre inşii care au înjurat vârtos monarhia până acum şi-au descoperit brusc abilităţi de supuşi la curtea regelui Mihai I?

Este vizibil că argumentele regaliştilor se divid în două mari categorii: unele ce inexorabil ţin de persoana lui Mihai I iar celelalte, uşor retrograde, văd utilitatea schimbării formei de guvernământ?!

Argumentul cel mai întâlnit în favoarea reinstaurării monarhiei este cel al utilităţii publice: „Dacă trecem la monarhie constituţională, politicienii îşi vor schimba caracterul şi comportamentul, din respect faţă de memoria regilor României”. Amuzant nu ?

Şi ca să fiu mai explicit, despre cât de imorali sunt politicienii şi cât de morali sunt regii, cred că ar fi nedrept pentru istorie să nu amintim şi despre corupţia generalizată a regimului Carol al II lea, cât şi despre influenţa nefastă a „primei doamne” Elena Lupescu.

Pentru a se schimba clasa politică trebuie să se schimbe în primul rând societatea. Atunci când nu vom mai crede că dl. Dan Diaconescu va înfiinţa Compania Naţională Averea Poporului, care va achita lunar dividende tuturor romanilor, ne va fi mai bine!

Teoria oricărui monarhist despre Mihai I are la bază o explicaţie uşoară, dacă-l întrebi de ce regele este atât de special. Simplu. N-a avut prea mult timp să demonstreze ce putea, din cauza conflagraţiei mondiale, din cauza lui Antonescu, comuniştilor, legionarilor, răilor liberali şi aşa mai departe, dar el este special!

„ce-ar fi fost dacă?” nu poate fi considerat niciodată un argument, poate cel mult doar un semn de întrebare şi pentru că prestigiul a fost argumentul de frontieră, iar „pragmatismul” pledoariei pentru monarhia constituţională a fost cât de cât epuizat, să trecem la utilitatea unei astfel de instituţii: Nu există!

Totuşi, vă rog închipuiţi-vă Regatul României avându-l pe tron pe domnul Răducu Duda sau Paul-Philippe de Hohenzollern. Un show bun de Kapatos, nu?

Dar ca să completez un gol, în scurta noastră istorie recentă, democratică, vă reamintesc un episod savuros despre cum era tratată ideea de înscăunare a Regelui Mihai, în anii capitalismului de cumetrie:

Acum 19 ani, Corneliu Coposu îl nominaliza candidat la preşedenţie, din partea CDR, pe anonimul profesor Emil Constantinescu, în defavoarea domnilor Ion Raţiu sau Nicolae Manolescu, personalităţi politice proeminente care nu ar fi acceptat accederea într-o competiţie doar pentru figuraţie, în ideea instaurării regelui pe tron, după un scurt mandat de preşedinte.

În 1995, venerabilul Coposu deceda iar dreapta şi moştenirea seniorului PNŢCD îi aduceau lui Constantinescu victoria, însă în 1996 nimeni nu mai era la porţile Cotroceniului dispus să-şi amintescă de înţelegere.

Simpatică istoria, nu?