Declarația lui Trump despre „Ormuz, care va deveni teritoriu american”, ultima „lebădă neagră” la orizont

Se poate să fie doar o simplă glumiță pentru a pigmenta, după obicei, discursurile adresate susținătorilor săi entuziaști care aud acum că nu numai Groenlanda sau Canada sunt în vizorul dinamicului președinte american ci și Strâmtoarea Ormuz.

Numai că cealaltă variantă, cea în care, măcar din politețe elementară, ar trebui să discutăm cu toată seriozitatea declarațiile publice ale principalului aliat strategic al României, presupune o discuție extrem de dificilă care, fără îndoială, poate constitui în sine motiv ultra-suficient pentru anularea oricăror intenții presupuse de a încheia un acord de pace cu Iranul dar, în plus, extrem de evident, poate avea consecințe foarte grave și extinse pentru viitor.

Culmea este că declarația lui Trump, imediat calificată de foarte mulți comentatori, drept încălcare a legislației internaționale privind „dreptul mărilor” și violare deliberată a principiului sacrosant al libertății de navigație în apele internaționale, este motivat de considerente legale, strict din punctul de vedere strict al angajamentelor internaționale ale SUA.

Iată cazuistica, interesantă și revelatoare pentru că arată care sunt (sau care pot fi) zonele în care Trump (și orice administrație americană) sunt libere să decidă ce poftesc deoarece nu sunt parte a principalei Convenții a ONU asupra dreptului mărilor, cea semnată la Montego Bay, pe 10 decembrie 1982 https://treaties.un.org/pages/ViewDetailsIII.aspx?src=treaty&mtdsg_no=xxi-6&chapter=21&Temp=mtdsg3&clang=_fr . Acest text instaurează regimul modern al „dreptului de trecere” pentru nave și avioane prin strâmtorile folosite de navigația internațională , aflate între o zonă de „mare liberă” și zonele economice exclusive ale țărilor riverane. Numai că SUA (și nici Iranului, nici Emiratele) nu au aderat la această Convenție și, teoretic, au libertatea să nu o ia în considerație.

De aici, orice este posibil. Absolut orice fiindcă impunerea scenariului evocat de Trump nu se poate face decât prin folosirea și permanentizarea unei prezențe militare consistente în zonă care să asigure apărarea noului teritoriu american și pentru a impune regulile americane ce vor reglementa drepturile de trecere prin Strâmtoare. Mai mult, orice diferend (comercial sau de altă natură) va fi rezolvat nu de Tribunalul internațional pentru drepturile mării https://www.itlos.org/en/ ci, logic, de tribunalele americane deoarece, odată ocupat sau preluat de SUA, teritoriul respectiv va recunoaște exclusiv legislația americană.

Dar implicațiile sunt cu mult mai complexe și din această cauză vorbeam de o nouă „lebădă neagră” adăugată de impetuosul președinte american la cârdul pe care l-a trimis la plimbare deasupra lumii. 

Dacă scenariul este pus în aplicare – și cred că intenția americanilor este absolut sinceră în acest sens – atunci este aruncată pe masă o nouă Cutie a Pandorei, înspre bucuria tuturor celor care vor considera că astfel este anulată, de facto, orice legislație internațională privind dreptul mărilor și instituțiile juridice și comerciale asociate. Din acel moment, profitând de haosul creat, devine firesc și absolut logic să te gândești că liderii chinezi vor declanșa faza finală pentru recuperarea Taiwanului și Strâmtorii cu același nume, Indonezia va face același lucru pentru Malacca și, de ce nu, Marocul va încerca aceeași manevră în cazul Gibraltarului. Poate, în funcție de circumstanțe, americanii ar putea să extindă scenariul Ormuz pentru a-l completa cu o preluare a controlului în Strâmtoarea  Bab El-Mandeb.

Ceea ce este în joc acum (rostit pe un ton de glumiță prezidențială) este chiar libertatea de circulație pe mările și oceanele lumii, cu trezirea unui spectru străvechi care justifica teoria din vechile tratate militare despre nevoia oricărui imperiu al mărilor de a poseda și securiza Strâmtorile. Dacă la asta ne întoarcem, dacă anulăm tratatele și convențiile, perspectivele viitoare de conflict sunt aproape infinite.