Cum au reușit 24 de iepuri să cucerească un întreg continent și să provoace dezastre. „Invazia începută în 1859 continuă și astăzi”

În 1859, un latifundiar din Australia a eliberat iepurii aduși din Anglia pentru a-i putea vâna. Urmașii celor 24 de animale s-au răspândit însă cu o viteză uluitoare și au obligat autoritățile să ridice garduri de mii de kilometri și să creeze virusuri pentru a-i opri.

Invazia iepurilor din Australia. Sursa: Science.org

În 1859, un proprietar de pământuri din Australia a primit 24 de iepuri aduși din Anglia, pe care intenționa să îi crească și să îi vâneze pe domeniul său. În următoarele decenii, urmașii animalelor s-au răspândit cu o viteză uimitoare pe continent, iar populația lor avea să ajungă, în secolul XX, la sute de milioane de exemplare.

Iepurii au devenit una dintre cele mai distrugătoare specii invazive din Australia. Au devastat pășuni și terenuri agricole și au afectat profund ecosistemele locale. Timp de peste un secol, australienii au încercat să îi țină sub control prin vânătoare, otrăvire, garduri întinse pe mii de kilometri și, mai târziu, prin răspândirea unor boli.

Un studiu genetic publicat în 2022 a oferit răspunsul la întrebarea privind originea invaziei: aproape toată această populație uriașă poate fi urmărită până la un singur transport de iepuri sosit din Anglia în urmă cu peste 160 de ani.

Cei 24 de iepuri ai lui Thomas Austin

În Australia, primele exemplare domestice de iepuri au fost aduse de primii coloniști britanici, în 1788, iar în următoarele decenii au fost consemnate numeroase alte importuri, însă înmulțirea iepurilor a fost ținută sub control, vreme îndelungată.

Thomas Austin, latifundiarul care a provocat invazia. Sursa: Science.org

În 1859, Thomas Austin, un englez stabilit la Barwon Park, i-a cerut fratelui său William, rămas în Anglia, să îi trimită iepuri pe care să îi poată elibera pe domeniul său întins, pentru vânătoare. În transport au fost incluși atât iepuri domestici, cât și exemplare sălbatice capturate în apropierea proprietății familiei din Somerset. În total, 24 de animale au ajuns la Thomas Austin la sfârșitul anului 1859.

„Cercetătorii au ajuns la concluzia că invazia iepurilor, care continuă și astăzi în Australia, a început atunci când Austin a eliberat pe proprietatea sa transportul inițial de 24 de iepuri”, arată Science, într-un articol dedicat studiului genetic care a reconstituit originea populației.

Iepurii s-au înmulțit rapid, au părăsit domeniul și au început să înainteze prin sud-estul Australiei. În următoarele decenii, frontul invaziei s-a deplasat cu aproximativ 100 de kilometri pe an, până când animalele au ajuns să ocupe o mare parte a continentului. Cercetătorii consideră această expansiune una dintre cele mai rapide colonizări cunoscute în cazul unui mamifer introdus de om.

Pe urmele iepurilor lui Thomas Austin

Analizele ADN realizate de cercetători pe iepuri din Australia, Tasmania, Noua Zeelandă, Franța și Marea Britanie au întărit vechea ipoteză potrivit căreia invazia pornise chiar de la animalele lui Austin.

„Am găsit dovezi genetice care susțin relatările istorice potrivit cărora aceștia erau iepuri englezești importați în 1859 de un colonist numit Thomas Austin”, arată autorii studiului publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences.

Cercetătorii au încercat să explice de ce tocmai acești 24 de iepuri au reușit să cucerească Australia, în condițiile în care alte zeci de transporturi de iepuri ajunseseră pe continent înaintea lor. Potrivit Universității Cambridge, iepurii introduși în Australia înainte de 1859 erau adesea descriși ca fiind blânzi, cu blana în culori neobișnuite și cu urechi lăsate, caracteristici asociate raselor domestice și rareori întâlnite la animalele sălbatice. În schimb, despre o parte dintre iepurii trimiși lui Austin se știa că fuseseră capturați din sălbăticie, iar analiza genetică a confirmat această origine.

„Există numeroase trăsături care ar putea face ca iepurii domestici ajunși în sălbăticie să fie slab adaptați supraviețuirii în natură. Este însă posibil ca acestora să le fi lipsit variația genetică necesară pentru a se adapta climatului arid și semiarid al Australiei”, arăta  profesorul Francis Jiggins, de la Departamentul de Genetică al Universității Cambridge.

Cercetătorul arată că iepurii australieni au evoluat ulterior, inclusiv prin modificări ale formei corpului care îi ajută să își controleze temperatura.

„Este posibil, așadar, ca iepurii sălbatici ai lui Thomas Austin și urmașii lor să fi avut un avantaj genetic atunci când a fost vorba despre adaptarea la aceste condiții”, arăta Francis Jiggins.

Joel Alves și Francis Jiggins la Muzeul zoologic din Cambridge. Foto Universitatea din Cambridge.

Autorii studiului au constatat totuși că descendenții iepurilor lui Austin aveau și o componentă importantă de origine domestică. Aceasta susține relatările istorice potrivit cărora în transportul spre Australia s-ar fi aflat atât animale sălbatice, cât și domestice, care s-ar fi putut reproduce înainte sau chiar în timpul călătoriei de aproximativ 80 de zile.

„Schimbările de mediu ar fi putut face Australia vulnerabilă unei invazii, dar structura genetică a unui mic grup de iepuri sălbatici a aprins una dintre cele mai cunoscute invazii biologice din toate timpurile”, informa Joel Alves, autorul principal al studiului.

Evenimentul petrecut în 1859 a contribuit la transformarea profundă a ecosistemelor unui continent întreg.

„Este un avertisment că acțiunile unei singure persoane sau ale câtorva oameni pot avea un impact devastator asupra mediului”, concluziona Joel Alves.

În 70 de ani au ocupat 70% din Australia

Avantajul genetic al iepurilor lui Thomas Austin s-a transformat treptat într-o problemă uriașă pentru Australia. Potrivit CSIRO, agenția națională de cercetare științifică a Australiei, în numai 70 de ani animalele s-au răspândit pe aproximativ 70 la sută din suprafața continentului, fiind cea mai rapidă invazie cunoscută a unui mamifer.

Efectele au fost devastatoare. Iepurii au concurat cu animalele domestice pentru hrană, au exercitat o presiune uriașă asupra pășunilor, au contribuit la răspândirea buruienilor și au accelerat eroziunea solului. În perioada de vârf a invaziei, unele ferme au ajuns chiar să fie abandonate din cauza pagubelor provocate de iepuri.

În 1950, populația lor ajunsese la aproximativ 600 de milioane de exemplare. Și în prezent, când numărul iepurilor este mult mai mic decât înainte de introducerea mixomatozei, pagubele economice produse de aceștia sunt estimate la aproximativ 200 de milioane de dolari australieni pe an, la care se adaugă efectele asupra biodiversității.

„Mai puțin de un iepure la hectar poate împiedica complet regenerarea anumitor specii indigene de arbori și arbuști preferate de iepuri”, arată CSIRO.

Războiul Australiei cu iepurii

În fața unei invazii greu de controlat, australienii au luat măsuri nemaiîntâlnite. În Australia Occidentală, construcția primului gard numit „Rabbit-Proof Fence” a început în 1901. Ulterior au fost ridicate încă două bariere, iar împreună cele trei garduri au depășit 3.000 de kilometri. Nici acestea nu au reușit însă să oprească invazia.

În 1950, când populația ajunsese la aproximativ 600 de milioane de iepuri, cercetătorii au eliberat deliberat virusul myxoma, provocator al mixomatozei. Potrivit CSIRO, a fost primul program reușit din lume de control biologic al unui mamifer dăunător și a redus drastic numărul iepurilor.

Efectul nu a fost definitiv. Supraviețuitorii au devenit treptat mai rezistenți, iar populațiile au început din nou să crească. În 1996 a fost introdus un alt virus, RHDV, iar în 2015 a fost identificată tulpina RHDV2, care s-a răspândit pe întreg continentul în numai 18 luni și a redus, în medie, populațiile sălbatice de iepuri cu aproximativ 60 la sută.

Pe pagina sa, CSIRO descrie relația dintre iepuri și virusurile folosite împotriva lor drept o adevărată „cursă a înarmării” evolutive, în care animalele continuă să dezvolte rezistență, iar metodele de control trebuie permanent adaptate.