De la „kill chain” la „kill web”: NATO construiește rețeaua, România descoperă găurile

Alianța încearcă să lege într-un singur sistem radare, drone, sateliți și inteligență artificială, astfel încât o amenințare observată într-un punct al flancului estic să devină instantaneu vizibilă tuturor. Dar incidentele din România și din statele baltice arată cât de mare este încă distanța dintre această ambiție și realitatea de la câteva zeci de metri deasupra solului.

Există o ironie greu de ignorat între ceea ce construiește NATO și ceea ce se întâmplă, aproape simultan, pe teren.

La Wiesbaden, militari americani și aliați lucrează la o rețea care ar trebui să schimbe felul în care este apărat flancul estic. Radare, drone, sateliți, senzori și sisteme de armament ar urma să nu mai funcționeze ca insule tehnologice, ci ca părți ale aceluiași organism digital. Dacă un senzor vede o amenințare, informația trebuie să ajungă imediat acolo unde poate fi luată decizia și, dacă este necesar, unde există mijlocul capabil să o neutralizeze.

Este nucleul Eastern Flank Deterrence Initiative – EFDI și al infrastructurii sale digitale, EFDI Data Backbone. În iunie, la Clay Kaserne din Wiesbaden, militari din mai multe state NATO au testat tocmai capacitatea unor sisteme naționale diferite de a comunica printr-o arhitectură comună. Finlanda, Lituania și Italia s-au numărat printre participanți, iar șase state aliate erau deja conectate la rețea la sfârșitul exercițiului. Ideea americană este simplă: în loc să construiești câte o interfață pentru fiecare țară și fiecare sistem, creezi o infrastructură comună la care fiecare se poate conecta. 

În aceeași săptămână în care această viziune era prezentată drept viitorul apărării flancului estic, România a primit o demonstrație mult mai brutală a prezentului.

Lângă Luncavița, la câțiva kilometri de frontiera ucraineană, o dronă a ajuns la sol fără să fie detectată în prealabil de sistemele militare, potrivit informațiilor disponibile despre incident.

Nu a văzut-o un satelit. N-a indicat-o un radar. Nu a pornit o interceptare.

A văzut-o, în cele din urmă, un om. Și a sunat la 112.

Între Wiesbaden și Luncavița se află, de fapt, întreaga problemă pe care NATO încearcă acum să o rezolve.

Nu mai este suficient să ai radar. Trebuie ca radarele să vorbească între ele

Războiul din Ucraina a schimbat fundamental problema apărării aeriene.

În urmă cu două decenii, principala preocupare era descoperirea unui avion, a unui elicopter sau a unei rachete. Astăzi, o amenințare poate avea câțiva metri, poate costa o fracțiune din prețul interceptorului trimis împotriva ei și poate zbura suficient de jos încât să exploateze relieful, vegetația, clădirile și limitele fizice ale propagării radar.

Mai mult, nu mai vorbim despre câteva asemenea aparate.

Pe un câmp de luptă modern pot exista simultan sute sau mii de drone: de recunoaștere, de atac, FPV, momeli, interceptoare sau platforme de război electronic.

De aici apare trecerea doctrinară despre care vorbesc americanii: de la „kill chain” la „kill web”.

„Kill chain” este, simplificând, un lanț. Un senzor identifică ceva. Informația este transmisă unui nivel superior. Este analizată. Cineva decide. Ordinul ajunge la sistemul care poate interveni.

Fiecare verigă consumă timp.

Iar în războiul dronelor, timpul a devenit una dintre cele mai rare resurse.

„Kill web”-ul încearcă să transforme lanțul într-o plasă. Senzorul unei țări poate alimenta sistemul de comandă al alteia, care poate transmite coordonatele către interceptorul aflat cel mai aproape de țintă. Dacă un nod cade sau nu vede amenințarea, un altul trebuie să poată prelua funcția.

Aceasta este schimbarea adevărată: nu neapărat o armă nouă, ci o altă arhitectură a informației.

Mașina poate zbura. Omul trebuie să decidă

O parte importantă a acestei doctrine vine direct din Ucraina.

Peste 200 de companii ucrainene lucrează, potrivit relatărilor recente, la soluții de inteligență artificială pentru drone, rachete și radare. NATO urmărește îndeaproape acest ecosistem, dar nu încearcă pur și simplu să-l copieze. Alianța are o geografie diferită, o structură de comandă multinațională și, mai ales, constrângeri juridice diferite.

Principiul pe care americanii încearcă să-l păstreze este însă limpede:

mașina poate căuta, poate naviga, poate clasifica și poate urmări. Omul trebuie să rămână în centrul deciziei de angajare a țintei.

Într-un mediu în care pot exista mii de drone, nu mai este realist ca fiecare aparat să necesite un operator care să-i controleze permanent fiecare mișcare. Inteligența artificială trebuie să preia sarcinile repetitive și să lase oamenilor deciziile pentru care contează judecata.

Exact această filozofie se află în spatele EFDI. Relatările recente despre proiect descriu o viitoare rețea de drone, senzori și sisteme AI în care automatizarea ar urma să accelereze descoperirea și urmărirea țintelor, păstrând însă decizia letală sub control uman. 

Luncavița arată unde începe problema

Pentru România, toate aceste discuții sofisticate se reduc la o întrebare mult mai simplă:

poți vedea drona suficient de devreme?

Dacă răspunsul este nu, restul arhitecturii devine aproape inutil.

România are radare moderne, avioane F-16, sisteme Patriot și capabilități antiaeriene. Dar acestea nu înseamnă automat că fiecare metru al spațiului aerian este supravegheat cu aceeași eficiență împotriva fiecărui tip de țintă.

Fizica nu poate fi abrogată prin comunicate.

O dronă mică, aflată foarte jos, poate fi dificil de separat de zgomotul produs de relief și vegetație. Curbura Pământului limitează și ea orizontul radarului. În Delta Dunării, geografia complică suplimentar problema.

Nu înseamnă că „radarele românești nu funcționează”. Înseamnă că sistemele proiectate în primul rând pentru avioane și rachete trebuie completate cu o rețea mult mai densă de senzori dedicați țintelor mici și joase.

Iar aceasta este o diferență esențială.

MEROPS nu este scutul României

România a făcut deja un pas important.

Pe 24 iunie, MApN a anunțat operaționalizarea și integrarea MEROPS în dispozitivul de apărare al Armatei României. Sistemul, furnizat de Statele Unite în cadrul Parteneriatului Strategic, utilizează algoritmi de inteligență artificială și este destinat, potrivit ministerului, detectării, urmăririi și neutralizării țintelor aeriene mici care evoluează la altitudini joase. 

Așadar, MEROPS nu trebuie descris doar drept radar sau sistem de avertizare.

Dar nici nu trebuie transformat într-o soluție miraculoasă.

Un sistem contra-UAS poate proteja o anumită zonă. Mai multe sisteme pot crea zone succesive de acoperire. Dar pentru a supraveghea permanent întregul coridor dunărean este nevoie de o arhitectură mult mai amplă.

Aici este adevărata lecție de la Luncavița.

Problema României nu este absența unei tehnologii. Este densitatea insuficientă a rețelei.

Flancul estic începe să descopere aceeași problemă

Și România nu este singură.

Chiar vineri, un Eurofighter italian aflat sub comandă NATO a doborât o dronă care intrase în spațiul aerian al Letoniei, în apropierea frontierei cu Rusia. NATO a ridicat atât avioanele italiene dislocate în Lituania, cât și F-16 turcești din Estonia. Originea dronei este investigată, iar autoritățile letone au indicat printre ipoteze efectele războiului electronic rusesc asupra traiectoriei aparatului. 

Este un detaliu extrem de important.

Amen­ințarea de pe flancul estic nu mai înseamnă numai drone rusești care intră intenționat sau accidental în NATO. Războiul electronic poate devia drone, bruiajul GPS le poate modifica traiectoria, iar aparate lansate într-o direcție pot ajunge în cu totul altă parte.

În Baltica, asemenea incidente au devenit suficient de frecvente încât NATO trebuie să trateze fiecare obiect necunoscut ca pe o problemă operațională reală.

Mai mult, Polonia, Lituania, Letonia și Estonia și-au întărit în ultimele zile protecția infrastructurii critice – baraje, instalații energetice, conducte și depozite de gaze – pe fondul temerilor privind sabotajul și eventuale operațiuni „false flag” în care ar putea fi utilizate inclusiv drone ucrainene capturate. 

Iar Germania privește problema dintr-un unghi și mai neliniștitor. Șeful Bundeswehr, generalul Carsten Breuer, avertizează că Rusia testează constant apărarea NATO prin acțiuni hibride, inclusiv incidente cu drone. Pentru planificatorii militari occidentali, întrebarea nu mai este numai dacă fiecare incident poate fi atribuit Moscovei, ci dacă suma lor începe să descrie un model de testare a timpului de reacție, a senzorilor și a mecanismelor politice ale Alianței. 

O dronă poate testa NATO fără să tragă un foc

Aici apare dimensiunea strategică a problemei.

Un adversar nu trebuie neapărat să atace o bază NATO pentru a afla cum funcționează apărarea acesteia.

Este suficient să observe.

Cât durează până apare ținta pe radar? Ce avioane sunt ridicate? Din ce bază? Cât timp rămân în aer? Ce radare se activează? Ce sisteme de război electronic intră în funcțiune? Cum comunică autoritățile? Cine decide angajarea?

Fiecare incident poate produce informație.

De aceea, seria incursiunilor de pe flancul estic trebuie privită nu numai ca o problemă de apărare aeriană, ci și ca una de contrainformații operaționale.

Reacția noastră spune ceva despre noi.

Iar adversarul ascultă.

De la telefonul 112 la senzorul de câteva sute de euro

Ucraina a oferit una dintre cele mai interesante soluții tocmai prin refuzul de a răspunde fiecărei drone ieftine cu un sistem extrem de scump.

Rețelele de senzori acustici, observatorii, camerele electro-optice, sistemele mobile și armele antiaeriene apropiate au creat în anumite regiuni un ecosistem dens de avertizare.

Este o lecție importantă pentru România.

Nu fiecare kilometru al Deltei are nevoie de un radar militar sofisticat de milioane de euro.

Dar poate avea nevoie de un senzor.

Iar dacă sute sau mii de asemenea senzori sunt conectați într-o rețea care folosește inteligența artificială pentru a compara sunete, imagini, traiectorii și semnături radar, imaginea aeriană se schimbă radical.

Aici se întâlnesc, de fapt, modelul ucrainean și proiectul american EFDI.

Nu senzorul perfect este soluția. Rețeaua este soluția.

Problema nu mai este numai Galați–Brăila

Până acum, logica românească a fost în mod firesc concentrată asupra zonelor aflate în apropierea porturilor ucrainene atacate de Rusia – Reni și Ismail – și asupra axei Galați–Brăila–Tulcea.

Dar experiența flancului estic sugerează că această hartă trebuie privită mai larg.

Dronele nu respectă coridoarele pe care planificatorii le consideră cele mai probabile. Pot fi deviate de războiul electronic, pot pierde navigația, pot urma cursuri de apă, pot fi lansate ca momeli sau, în cel mai rău scenariu, pot fi folosite deliberat pentru a testa reacția unui stat NATO.

De aceea, o apărare bazată exclusiv pe concentrarea celor mai performante sisteme în câteva puncte creează inevitabil alte spații mai puțin protejate.

Exact acesta este avantajul unui „kill web”: distribuția.

Nu trebuie să ai aceeași armă peste tot.

Trebuie să poți vedea peste tot și să poți trimite rapid către amenințare sistemul potrivit.

România nu este periferia acestui experiment

Poate cea mai importantă schimbare de perspectivă este aceasta.

România nu trebuie să aștepte ca EFDI să fie construit undeva în Germania și apoi „extins” spre Marea Neagră.

Prin geografie, România este deja unul dintre laboratoarele naturale ale acestei arhitecturi.

Finlanda și statele baltice au frontiera directă cu Rusia. Polonia și-a construit apărarea privind spre Belarus și Kaliningrad. România are altă particularitate: se află lângă unul dintre cele mai active coridoare ale războiului dronelor din Europa, Delta Dunării și porturile ucrainene.

Aceasta îi oferă și un avantaj.

Fiecare incident produce date. Traiectorii. Altitudini. Semnături radar. Efectele bruiajului. Timpi de reacție. Comportamentul dronelor deasupra apei și Deltei.

Toate acestea pot alimenta exact rețeaua pe care NATO încearcă să o construiască.

În acest sens, Luncavița nu trebuie privită numai ca un eșec.

Poate fi și o lecție.

De la „kill chain” la „kill web” – și de la teorie la Dunăre

Ceea ce leagă Wiesbaden de Luncavița este recunoașterea aceluiași adevăr: superioritatea individuală a unui radar, a unui interceptor sau a unei drone contează tot mai puțin dacă aceste sisteme nu pot comunica între ele.

NATO construiește infrastructura digitală pentru asta. Hackathonul EFDI de la Wiesbaden a avut exact acest scop: sisteme militare incompatibile să poată folosi o arhitectură comună și să împartă date aproape în timp real. Oficialii americani spun explicit că valoarea rețelei va crește odată cu numărul aliaților conectați la ea. 

Dar tehnologia nu elimină geografia.

Între Finlanda și Marea Neagră există mii de kilometri, păduri, munți, orașe, râuri și frontiere. Vor exista în continuare puncte oarbe. Vor exista erori. Vor exista drone care vor scăpa.

Obiectivul realist nu este un cer în care nimic nu poate intra.

Este un cer în care fiecare obiect necunoscut produce cât mai repede informație, iar informația ajunge aproape instantaneu la cel care trebuie să decidă.

Aici se află adevărata distanță dintre „kill chain” și „kill web”.

Și aici se află lecția românească.

Pentru că imaginea care ar trebui să rămână după incidentul de la Luncavița nu este numai drona căzută lângă o carieră.

Este telefonul mobil al omului care a sunat la 112.

Într-o zi, acel om ar trebui să fie doar martorul incidentului, nu primul senzor al sistemului.

NATO construiește o rețea care promite să vadă flancul estic ca pe un singur câmp de luptă. România tocmai i-a arătat unde mai există o gaură în plasă.

Iar într-un război în care o dronă poate traversa kilometri în câteva minute, diferența dintre a descoperi gaura astăzi și a o închide mâine poate fi diferența dintre un apel la 112 și o tragedie.