De ce ne moare căsnicia?

După focurile de artificii, tortul glasat şi îmbrăţişările cu mare încărcătură electrostatică, urmează maratonul pe drumul Golgotei. Cuplurile câştigătoare vor fi protagoniste în pelicula “Cum au reuşit ăştia?!” ce se anunţă încă de pe acum un mare succes la public.

De plictiseală. Moare, pentru că unul din noi este aritmic, rămâne în urmă cu paşii şi dansează după cu totul alt refren. Căsnicia ne moare din neatenţie. Hai să fim serioşi: câţi dintre cei căsătoriţi în faţa altarului au fost atenţi la cele cuvântate de preot în timpul slujbei?

Un pinguin împăiat şi o fantomă lăptoasă, cu gândul la freza şi cocul stricate de coroanele grele aşezate stângaci pe cap, cu bobii de transpiraţie croindu-şi drum în jos pe şira spinării, cum să fie atenţi la ce zice preotul când bliţurile îi împresoară cu flashuri din toate părţile, sporind importanţa atitudinii şi costumaţiei lor?

În biserică e mereu zăpuşală când ne căsătorim noi, doar când suntem invitaţi se dă drumul la geamuri, aer condiţionat sau ventilatoare. Nici nu-i de mirare că n-am auzit când ni s-a spus de respect, toleranţă, credinţă, cinste şi încredere plus faza aia obositoare cum că vom deveni un singur trup.

Dumnezeu nu e fraier, ştie că treaba cu iubirea e relativă şi după ce aburii îndrăgostelii se risipesc ca fumul din afişele Marlboro, îndrăgostiţilor nu le rămâne decât să se ghideze după poveţele şi învăţăturile spuse la Sfânta Taină a Căsătoriei, asta dacă-şi doresc o viaţă liniştită şi corectă musai împreună. Regula spune că trebuie să fie atenţi amândoi la ce se spune acolo, nu doar unul. Sau să nu fie niciunul şi peste 10 ani fiecare să se afle din nou împăiat în faţa altarului cu gândurile aiurea, sufocaţi de căldură, dorindu-şi în taină să se încheie mai repede capitolul religios al uniunii ca să ajungă cu alaiul în localul cu mese satinate şi scaune cu fundă.

Căsnicia se distruge în timp, nu la foc automat, şi e nevoie doar de puţină neatenţie din partea unei jumătăţi suficient cât să nu observe înstrăinarea celuilalt. Când nu mai simţim la fel, nu mai râdem de aceleaşi bancuri, nu mai vedem lucurile în aceeaşi nuanţă şi nu ne mai plac aceleaşi seriale tv, vom sfârşi prin a ne băga în pat la ore diferite.

Şi apoi, cu atâtea tentaţii în jur cum să stai locului şi să nu te strângă verigheta când noua generaţie de prospături de pe piaţă nu poate da un sinonim cuvântului morală? Iar pe tine viermele libertăţii te seacă la ficaţi şi nu-ţi dă pace până nu guşti şi din alte prăjituri, şi uşor uşor parazitul naibii va pune stăpânire pe tine iar verigheta se va transforma în şaibă ce te arde mai ceva ca inelul lui Gollum şi ori de câte ori vei simţi că acasă totul pute, vei invoca viermele care nu-i aşa, nu te lasă să-ţi vezi de-ale tale.

Nu mai dăm doi bani pe căsnicie, în schimb ne topim după megapetrecerea şi alaiul nunţii. Din pământ din iarbă verde facem rost de timp ca să învăţăm vals să-i lăsăm cu gura căscată pe nuntaşi, ne învârtim, facem prize, ne etalăm rochia, dăm drumul la artificii din podea şi după ropotul de aplauze, dăm startul circului!

Sfinte Dumnezeule, cu câtă seriozitate tratăm nunta, cât de atenţi suntem la detalii, cât de mult ne dorim să iasă totul perfect. Perfect, ai auzit? Salonul ornat ca-n poveştile cu zâne, rochia scumpă cât tratamentul paliativ pe un an al unor copii diagnosticaţi cu cancer în fază terminală, şi dacă adăugăm lăutarii, costul acestei nopţi se ridică cam la preţul unui aparat RMN marca Hitachi, fix ce ne lipseşte nouă în spitale şi dăm şpagă la asistente să ne bage mai faţă pe listă. Totul e asortat, bibilit, ornat, gândit, iar după nuntă puteţi să scrieţi o carte, măcar o mică broşură cu sfaturi pentru miri.  

Căsnicia nu e la fel de glamuroasă ca nunta. Căsnicia are momente de mers pe sârmă, nopţi de lacrimi şi nesomn, de înfulecat nervi cu toţi dinţii, frustrări şi tristeţi, melancolii şi singurătăţi. Cine se aventurează să creadă că va reuşi să străbată lungul drum al vieţii alături de acelaşi pinguin împăiat sau de varza albă dantelată lângă care a stat cuminte în faţa altarului trebuie să creadă nu numai în iubire ci mai ales în puterea lor de toleranţă.

Să fie în stare să treacă cu vederea minusuri, lipsuri, supărări, îndoieli, nesiguranţă şi monotonie. Să suporte tâmpenii, tăceri ucigătoare, cuvinte tăioase, rude veninoase. Din ce în ce mai puţini reuşesc. Unii nici măcare nu mai încearcă... după beţia nunţii şi aventura exotică a lunii de miere, se spală pe mâni de tot dacă ceva nu funcţionează după cum le dictează ego-ul. Cei mai mulţi spun că nu au răbdare să explice ce anume îi deranjează, alţii realizează brusc că nu sunt făcuţi pentru traiul în doi sub acelaşi acoperiş iar restul din procentul rămas cred ca viaţa e o glumă şi tratează totul ca atare.

Nici nu mai contează cum eram când ni s-a dat startul în viaţa de adult... cât de frumoşi, de înzestraţi, de îndrăgostiţi, de norocoşi sau cu bagajul plin de perspective luminoase... la final oare câţi dintre noi îşi vor fi găsit jumătatea lângă care orgoliile şi pietrele aruncate de cei care privesc pe margine n-au avut nicio şansă? 

Cine va avea şansa de a se plimba prin parc cu picioarele şontâc-şontâc sprijinindu-se de acelaşi om care i-a fost alături o viaţă întreagă?