Cuvinte potrivite în Oltenia de sub munte

Cu lumea veche pier mereu şi cuvintele vechi şi frumoase şi împerechierile lor, potrivelile lor, ca să ne dea închipuiri poetice ale lucrurilor şi faptelor, ale întâmplărilor mari şi mici.

—    Înainte, îmi spunea un om vechi, la mine la Slătioara erau multe cuvinte frumoase, mai frumoase decât multe dintre cuvintele de azi, care nu sunt nici măcar româneşti. Cuvinte frumoase..., zicea el cu ochii în zarea din care se iveau Munţii Căpăţânii.

—    Unde se opreşte, deasupra Slătioarei, ultimul deal care se rostogoleşte până aici, venind de la poalele Munţilor Căpăţânii, primăvara şi toamna, pe coama acelui deal se oprea un cerb înalt şi frumos şi cu coroana cât nucul încuiat al uncheşilor Turiceşti.

—    Nuc încuiat?!

—    Sigur că încuiat, răspunde el, adică greu de dezghiocat, ca să se ajungă la miezul lui, la cocoş – cocoşul nucii.

Adică, miezul alcătuit din doi lobi parcă ar fi creasta unui cocoş şi la miezul ăsta, la nucii buni, se ajunge mai uşor, coaja se sparge uşor şi se scoate din coaja întreagă creasta cocoşului. Această creastă e denumită poetic cocoşul nucii.

—    Şi cerbul acela, zice ţăranul meu de la Slătioara, – pe care eu nu l-am apucat, dar l-au apucat ai mei, cei bătrâni  –  venea, primăvara şi toamna, venea din munţi şi se oprea pe coama ultimului deal rostogolit de la poalele lor până aici şi băunea lung cu ochii spre Măgura Slătiorului până ostenea şi atunci îşi ridica mândru capul, şi-l lăsa pe spate şi, cu ochii la cer, rămânea aşa, neclintit, parcă ar fi adormit. Şi când a plecat pentru ultima oară şi nu s-a mai întors, culmea dealului a rămas pustie şi de urâtul acelui pustiu, dar şi de dorul cerbului, i-au zis coamei Coasta cerbului. Acum e un sat întreg pe acest deal, un sat de poveste, înşirat de-alungul potecii pe care venea cerbul, primăvara şi toamna. Şi au apărut şi grădini frumoase în jurul caselor, grădini de vis, cu faţa sau cu vederea spre Munţii Căpăţânii şi spre Măgura Slătiorului şi au venit parcă în locul cerbului oameni, oamenii noi, şi s-au minunat şi au zis:

—    OK!

Din toată povestea şi din toată frumuseţea ei a rămas în vorbirea românească acest strigăt semi-sălbatic de bucurie, de acceptare, de recunoaştere, de confirmare, de de toate:

—     OK!

—     Aşa e, zic eu, ai dreptate şi e OK să fie aşa, fiindcă a ieşit în lume altă lume.

—     Atunci, zice convivul meu, adică ţăranul de la Slătioara, atunci erau mai mulţi, parcă, oameni frumoşi şi înalţi şi harnici şi făloşi şi ca brazii: logofeţi!

Mă uit în dicţionarul lui Şăineanu de la 1886, tipărit la Iaşi de Mydo Center, în 1997 şi la Chişinău, la Litera, în 1998.

....Mare boier, dregătorul cel mai înalt şi prezidentul divanului domnesc care se ocupa cu întocmirea documentelor şi cu pecetluirea lor, etc., etc., etc.

          Era şi un logofăt de obiceiuri, maestru de ceremonii, şef al protocolului azi, şi un logofăt de taină, secretar domnesc, azi consilier prezidenţial, era şi un logofăt al credinţei, azi ministru al Cultelor şi un logofăt al dreptăţii, azi ministru al Justiţiei. Logofăt era şi titlul onorific pentru boierii fără funcţii care stăteau la ţară – dar şi scriitor de documente, grămătic, copist, intelectual;  logofete brânză-n cui....chin şi vai prin buzunare – (ca scriitorii de azi!)

La Slătioara se mai spune şi puiul mesei şi eu câştig multe pariuri cu orăşenii care nu-şi pot închipui cât de sensibil şi de poet era ţăranul care şi el a dispărut azi, când spunea puiul mesei ca să poetizeze cutia, sertarul de sub tăblia mesei, din camera bună, unde se mai ţin încă amintirile lumii vechi şi se ascund în lucruri atâtea cuvinte frumoase!

Un cuvânt frumos mai este, cu apariţie rară şi folosire rară, şi cuvântul bobic, o cănuţă de pământ ars, roşu, nesmălţuit, cât o ceşcuţă de cafea mai bogată, în care se oferă la Moşii de vară un pumn de fragi.

—    Am împărţit sâmbăta asta, la Moşii de vară, de sărăcie, numai cinci bobici cu fragi. S-au rărit şi fragii!

Un alt cuvânt frumos este oricel care vine de la oare ceva, adică oare ce-o fi?, o surpriză...

—    Oare ce ne va aduce naşa, la Paşti, când va veni pe la noi, întreabă copiii.

—    Fiţi liniştiţi că oare ceva ne va aduce, sigur, deci un cadou, o surpriză şi oare ceva mângâiat de ţăran a dat oricel, un cadou mic pe care îl poţi ascunde de copii în puiul mesei.

—    Fii alimonit, câte mai ştii! zice o ţărancă din zilele noastre, mai tânără, fireşte, ca şi când ar fi trebuit să spună: Eşti dat dracului câte mai ştii, dar altfel eşti OK!

Dar nu se dă dracu la ţară, e ruşine, e păcat, ar însemna să înjuri zicând dracu şi atunci se zice „dă-l răului, că merită câte mai spune şi câte mai face omul asta!”

Şi iar către bătrânul ţăran

—    Fii alimonit să fii, dar altfel, n-am ce zice, eşti OK!”