Cum au redescoperit românii frenezia „anilor nebuni”

Poarta timpului s-a deschis, pentru trei zile, în București, iar prin ea au năvălit peste contemporanii noștri nebunii ani 1920-1930, cu ritmurile lor și mai nebune: jazz, charleston, foxtrot, swing, tango, torente învolburate care au înghițit Sala Radio, gazda primei ediții a Festivalului muzicii interbelice. I s-ar fi putut spune Ultranostalgia, dacă Nostalgia s-a numit seria de concerte cu muzica anilor 1980-2000, din pădurea Băneasa. La „festivalul interbelic”, un salt înapoi de un secol le-a reușit celor aproape o mie de oameni care au luat realmente cu asalt Sala Radio, printre ei numărându-se și artiști apreciați, precum cântăreața Corina Chiriac, balerina Monica Petrică și jazzmanul Florian Lungu.

Și dacă în prima zi, tangourile au răsunat pe scenă la concurență cu ritmurile populare (horă, ceardaș), cu muzica de café-concert și cu cea de cabaret berlinez, a doua seară a mixat jazzul franco-român cu melodiile dansante din repertoriul lui Fred Astaire ș.a. Pianista Ramona Horvath și cvartetul său francez au încălzit publicul purtându-l într-un periplu muzical care a inclus celebrele „La vie an rose” și „C’est si bon”, intercalate cu foarte cunoscute refrene românești, precum „Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea” și „Sanie cu zurgălăi”, toate interpretate într-o manieră originală, cu pasaje de virtuozitate și improvizații jazzistice. Sala a răsplătit evoluția instrumentiștilor și a răspuns însuflețit simpaticei solicitări a Ramonei Horvath: „Vă rog să aplaudați, fiindcă este și mama mea prezentă aici”. Un strop de căldură în plus, peste un răspuns oricum afectuos din partea publicului.

În partea a doua a spectacolului, temperatura a urcat și mai mult, fiindcă pe scenă au urcat cei 11 muzicieni din Passadena Roof Orchestra, o trupă britanică specializată în muzica anilor 1920-1930, înființată încă din 1969 și care se poate lăuda cu o discografie bogată și cu colaborări onorante cu Robbie Williams (în 2005) și Bryan Ferry (în 2000). Plus contribuții la coloanele sonore ale mai multor filme, între care „Just a Gigolo” și „Comedian Harmonists”. Condusă de solistul Duncan Galloway, posesorul unei voci învăluitoare și al unei ușurințe în dans amintind de evidentul său model, Fred Astaire, orchestra a atacat energic piese care au făcut spectatorii să se miște și voluntar, și involuntar pe scaune. „South Rampart Street Parade” a deschis seria melodiilor greu de ascultat pasiv, publicul savurând totodată umorul englezesc al liderului Duncan Galloway, care și-a prezentat câțiva instrumentiști seniori ca fiind ei înșiși rămășițe vii ale anilor 1930. Nonșalant, spiritual, cu farmec, solistul și-a demonstrat din plin calitățile vocale, dar și pe cele actoricești, căci nu degeaba a absolvit o renumită școală de profil londoneză, Academia de Arte Dramatice Webber Douglas.

Două piese mai lente le-au oferit muzicienilor răgazul de a-și recăpăta suflul, pentru că restul serii a înlănțuit ritmurile îndrăcite și îndrăgite. „Cheek to Cheek”, cântecul lansat în 1935 de Fred Astaire în compania lui Ginger Rogers, a entuziasmat sala, care l-a răsplătit cu ropote de aplauze. Aceeași reacție înflăcărată a stârnit-o și „Puttin’ on the Ritz”, un șlagăr care a traversat deceniile în glorie. Talentul de dansator al lui Duncan Galloway a putut fi văzut la piesa „Top Hat, White Tie and Tails”, britanicul reproducând parțial coregrafia lui Fred Astaire din filmul „Top Hat” (din 1935). I-au lipsit, e drept, bastonul, jobenul, grupul de dansatori și viteza de execuție a mișcărilor, ca și pantofii de step rătăciți prin aeroportul din Londra, însă dansul a fost elegant, păstrând spiritul original. Iar publicul și-a manifestat zgomotos admirația.

Însă cele mai multe aplauze, fluierături admirative și ovații le-a smuls interpretarea în limba română a nemuritoarei piese „Fetițe dulci ca-n București”, din repertoriul lui Gică Petrescu. „Mi s-a spus că voi avea succes dacă o voi cânta”, a mărturisit solistul britanic. Și exact așa s-a întâmplat. Sala a vibrat pe toată durata cântecului, mulți spectatori fredonând ei înșiși refrenul.

Finalul serii a stat tot sub semnul antrenului, grație melodiei „Happy Feet”, compusă în 1930 și relansată de filmul de animație cu același nume din 2006, recompensat cu un Oscar. De data aceasta, spre deosebire de pinguinul Mumble, care nu avea astâmpăr în mișcare, Duncan Galloway doar a schițat câțiva pași de dans, fiind evident cu puterile secătuite.

Oamenii de știință dezbat încă ipoteza călătoriei în timp, cele mai multe păreri fiind că aceasta ar fi posibilă, dar numai spre viitor. „Cea mai bună dovadă pe care o avem că nu e posibilă călătoria în trecut este că nu am fost invadați de hoarde de turiști din viitor", spunea cu umor astrofizicianul Stephen Hawking într-una din prelegerile sale. Ei bine, cu această primă ediție, „Festivalul muzicii interbelice” de la Sala Radio l-a contrazis convingător.