Un interviu exploziv, care provoacă Neliniște

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O scriitoare celebră, cu un caracter dificil și lunecos, și un ziarist carierist ajung față-n față într-un interviu aranjat, menit să le slujească amândurora. Ei – ca să-i repare imaginea șifonată de un scandal, iar lui – ca să-l ajute să facă saltul de la presa est-europeană la gloria mediatică americană. Ce iese din această întâlnire? Un dialog exploziv, doldora de dezvăluiri șocante și afirmații incomode, care nu ocolesc subiecte sensibile ale vremurilor actuale: atitudinea arogantă a unor occidentali față de Europa răsăriteană, corectitudinea politică dusă la absurd, plus păcatele jurnalismului modern.

Foto: Volker Vornehm, Teatrul Odeon
Foto: Volker Vornehm, Teatrul Odeon

Aceasta este povestea spusă în piesa „Neliniște” de Ivan Vîrîpaev – dramaturg, regizor, scenarist și actor rus contemporan fugit din țara natală din cauza poziționării sale anti-război, condamnat în absență și dat în urmărire internațională. Pusă în scenă la Teatrul Odeon, în regia lui Bobi Pricop, piesa îi are în prim-plan pe Dorina Lazăr, impresionantă în rolul scriitoarei Ula Richter, și pe Niko Becker, interpretul lui Krzysztof Zieliński, ziaristul aparent copleșit de vedeta din fața sa, dar totuși tenace în încercarea de a obține răspunsuri-bombă.

„Prelucrat” atent de anturajul intervievatei – format din frumoasa și glaciala ei fiică, Natalie (Nicoleta Lefter aproape la fel de maiestuoasă ca în rolul reginei Mary Stuart jucat la Teatrul Național), și din agentul literar Steve (Alexandru Papadopol foarte energic) – jurnalistul polonez Krzysztof Zieliński se angajează să evite câteva întrebări-problemă, care ar putea s-o deranjeze pe Ula Richter. „Aici, în New York, precizează ipocrit agentul Steve, nu există subiecte tabu, ci doar indezirabile”, o replică de o ironie evidentă.

Iar prima și cea mai importantă dintre chestiunile de ocolit privește originile scriitoarei. Născută în Polonia, țară în care s-a stabilit de altfel și autorul Ivan Vîrîpaev în realitate, Ula Richter ar prefera, susțin apropiații ei, să se prezinte drept cetățean german și american. Asta pentru că biografia sa ascunde un tată fost ofițer nazist și o mamă pe jumătate evreică, care a trecut de partea inamicului. Jurnalistul încalcă însă înțelegerea și deschide interviul chiar cu subiectul cel mai supărător, prilej pentru ample reflecții legate de sânge.

De altfel, „Sânge” este romanul declanșator al scandalului care a scos-o pe Ula Richter de pe lista nominalizaților la Nobelul literar. La fel ca autoarei, eroului principal al cărții nu-i place propriul sânge, cel care deosebește oameni și culturi. „Sângele te face sclav al neamului tău”, susține Ula Richter, învinuită public că-și reneagă prin această poveste rădăcinile iudaice. Respingând înverșunat acuzația de antisemitism și insistând că volumul conține o ficțiune, nu o redare a vieții sale, scriitoarea concluzionează amar: „Fiecare națiune are indivizi care nu permit decât laude la adresa ei, nimic critic”.

Cât despre trecutul propriu, Ula preferă să-și inventeze unul, povestind despre nașterea sa ca urmare a unui viol și despre sinuciderea mamei cuprinse de remușcări, peste ani. Doar că jurnalistul bine documentat o confruntă cu adevărul: mama sa a fost colaboraționistă, s-a măritat cu ofițerul SS și a trăit bine mersi până la adânci bătrâneți, netulburată de vină. De ce minte Ula? „Poate fiindcă sunt scriitoare și îmi plac miturile”, vine răspunsul mimând inocența.

Născocirile continuă, împletindu-se cu sinceritatea, iar în această atmosferă deliberat confuză se rostesc lucruri inconfortabile. Cum ar fi faptul că lui Krzysztof îi e rușine în fiecare zi că este polonez, visul său de tânăr din comunitatea LGBT fiind să evadeze dintr-o țară unde se manifestă „catolicismul politic” și naționalismul. Cum și Ula, care i se adresează cu „polonezul meu neevoluat”, urăște cartea istorică pe care a scris-o despre Polonia natală, „acest roman oribil și complet fals, cu titlu abject: Victime”, pe care l-a publicat forțată de fiică și agent, doar-doar va scăpa de eticheta de antisemită și va reintra în cursa pentru premiul Nobel. La rândul lor, Steve și Natalie vorbesc cu superioritate despre est-europeni, mirându-se că „o țară atât de mică și săracă precum Polonia” și-a permis să plătească pentru interviul cu o celebritate din SUA și avertizându-l pe Krzysztof că americanilor nu le plac „ziariștii dintr-o țară amărâtă, care-și bagă nasul” unde nu trebuie, pentru că „americanii stăpânesc lumea”, nu polonezii.

„Acum, în SUA, este mai bine să fii gay, de culoare și, dacă se poate, să ai și un handicap; e combinația perfectă pentru o carieră occidentală”, își șochează Ula asistența. Iar flerul o face să ghicească oarecum că, în scurta sa absență din încăpere, tânărul ziarist s-a lăsat cumpărat cu promisiuni de bani și pile la mari publicații, în schimbul ștergerii întregului interviu exploziv. Fiecare dintre personaje trăiește propria neliniște în această poveste, o frământare care acoperă și creația literară, și viața însăși. Iar din paginile ultimului roman al Ulei, intitulat chiar așa, Neliniștea se scurge vijelios și-n conștiința publicului, împins să-și caute propriile răspunsuri.

Opinii

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite