Cui şi de ce îi este teamă de Rusia ?
0
Răspunsul pare să fie foarte simplu: la toată lumea. Câteodată şi ruşilor înşişi. Este însă şi motivată această teamă, câteodată surdă, câteodată explodând în discursuri dure amintind de perioada cea mai tensionată a Războiului Rece? Aici lucrurile sunt mai complicate.
Abordările rămân partizane, înflăcărat partizane şi prezintă fiecare adevărul din prisma unui ideal de supraputere. Iată o variantă de explicaţie în analiza făcută de Natalia Narotcinskaia, doctor în ştiinţe istorice, preşedinta Institutului pentru democraţie şi cooperare din Paris (revista CONSTRUCTIF, nr.32, iunie 2012) :
“La sfârşitul sec. XX, spiritual de dominaţie al Rusiei a fost prezentat ca o ameninţare pentru Europa şi pentru idealuri de progres ca suveranitatea, pacea durabilă, egalitatea de drepturi, democraţia. Dar chiar în momentul în care URSS s-a auto-distrus, aceste idealuri au fost călcate în picioare. În timp ce elitele post-sovietice nu vorbeau decât în termenii noii şi infatilei gîndiri a lui Gorbaciov, Occidentul, folosind reţete cu eficacitate dovedită în trecut, se grăbea să încorporeze metodic în sfera sa de influenţă militară regiuni care, de secole, se găseau în orbita Rusiei. Apoi, Occidentul nu a ezitat să avanseze structurile sale militare către noile frontiere ruse. Dar, regăsindu-şi instinctual de auto-prezervare, Rusia nu a dorit să fie împinsă în afara drumului Istoriei. Ruşii n–au întârziat să fie dezamăgiţi de către cei care, chiar ieri, stigmatizau “doctrina Brejnev” şi astăzi practică cu neruşinare “ingerinţa umanitară” care nu are alt scop decât răsturnarea unor regimuri care nu le convin şi să susţină “revoluţii colorate” care, în altă perioadă a istoriei, ar fi fost calificate drept lovituri de stat. Nu e de mirare că “valorile occidentale”, ca şi promotorii acestora, au eşuat din punctul de vedere al societăţii ruse. Discursul rostit de Vladimir Putin la Munchen în 2007 a clarificat lucrurile. A demonstrat voinţa Rusiei de a-şi apăra interesele naţionale şi a restabilit, în ochii ruşilor, onoarea şi demnitatea ţării lor pe scena internaţională.Preşedintele Putin nu a făcut decât să repete ceea ce analiştii politici deja constataseră, anume că SUA pierduseră dreptul de a vorbi în numele unei mitice “comunităţi a statelor civilizate”. Discursul său a grăbit inevitabilul fiasco al lumii unipolare…Pro-occidentalismul, nu lipsit de un oarecare romantism, a cedat locul unui consens în jurul identităţii ruse ca valoare fundamental. Opinia publică rusă a sfârşit prin a înţelege că, la ora modializării, un stat naţional nu poate fi fondat pe baza unor formule de împrumut”.
Exact ceea ce trebuie pentru ca istoricii de cealaltă parte a baricadei să-şi reamintească de un avertisment (niciodată pe deplin uitat de analiştii politici occidentali şi reluat apoi în toate tratatele contemporane de geopolitică), cel dat de H.J Mackinder în decembrie 1904 (The geographical pivot of History, în The Geographical Journal) care anunţa că Rusia va deveni Heartland , reluând idea că principiile enunţate în documentul apocrif intitulat Testamentul lui Petru cel Mare sunt o realitate profundă care corspunde dorinţei de dominaţie a tuturor conducătorilor Marii Rusii. În consecinţă, cine va stăpâni acest teritoriu va stăpâni lumea, spune el, anunţând un tip de raţionament care avea să constituie fundalul negocierilor viitoare de la Teheran, de la Yalta, din Malta, poate şi a celor de acum privind reîmpărţirea sferelor de putere.
Foto: Lumea după Mackinder.
Foarte interesant cum vedea el lumea la început de sec.XX, o lume pe care o împărţea între World-Island (cuprinzând continentele Europa, Asia şi Africa), Offshore Islands (cuprinzând Insulele Britanice şi Japonia) şi Outlying Islands (continentul nord american, sud american şi Australia). Heartland constituie miza esenţială căci, spunea acelaşi Mackinder în cartea sa din 1919, Democratic Ideals and Reality, p. 106) “Cine domneşte asupra Europei de Est, conduce şi Heartland; cine stăpâneşte Heartland domneşte peste WORLD Island; cine este stăpân peste World Island controlează întreaga lume ”.
Idei uitate, bune doar pentru discuţii între istorici sau raţionamente care pot fi uşor translatate la realitatea contemporană? Teoreticieni contemporani ca Jean Sylvestre Mongrenier (în cartea sa La Russie menace-t-elle l’Occident et ses valeurs?, Ed. Choiseul 2010) reamintesc faptul că ideile de dominaţie globală exprimate în Testamentul lui Petru cel Mare sunt reluate într-o politică stabilă dusă de Lenin şi Stalin, acum regăsită în actuala ideologie politică rusă, totul subsumat principiului enunţat în Testament: “stabilirea unei predominanţe universal printr-un fel de supremaţie sacerdotală”. Folosind, atunci ca şi acum, ceea ce Amiralul Castex în 1934 definea drept “manevra Gingis Han”, adică atac mai întâi în Asia, apoi întoarcerea bruscă a armatelor către Occident…situând regimul rus actual într-o tradiţie autocrată dominate de spiritul “despotismului oriental”. Folsirea acestei noţiuni are un sens foarte precis, răspunzând unei şcoli de gândire neo-conservatoare care defineşte Rusia de azi ca evoluând spre o formula de “capitalism autoritar”, disociind deci liberalismul politic de cel economic , naţionalismul exacerbat servind drept vademecum ideologic.
Rusia vrea să redevină marele stăpân al politicii mondiale, un stăpân care a adus numai dictatură, moarte şi sânge. Ne opunem la asta… practic, în opinia mea, Federaţia Rusă priveşte Uniunea Europeană ca pe un inamic. Noi nu o privim aşa, dar trebuie sa fim realişti şi să nu mai fim naivi: aşa ne priveşte, aşa ne tratează, ca pe un inamic.
Monica Macovei, europarlamentar
Temerea este însă numai teoretică? Ce se află în spatele temerilor europene? Dar al celor americane? Pe fond, în cazul europenilor, toate argumentele sunt legate de noul joc geopolitic al hidrocarburilor, răspunde Christophe-Alexandre Paillard în articolul Rethinnking Russia: Russia and Europe’s Mutual Energy Dependence (în Journal of International Affairs, vol. 63, nr.2, Spring/Summer 2010, pp 65-84) :
“Pentru consumul său energetic, UE este dependentă în proporţie de 50% de importuri şi procentul va creşte la 70% în următorii 15 ani. O mare parte din petrolul şi gazele din import vor proveni din ce în ce mai mult din Rusia…Rezervele mondiale de gaze sunt abundente, cu un potenţial de consum pentru încă cel puţin 60 de ani. Dar rezervele sunt concentrate în câteva ţări ca Iranul, Qatar şi Rusia. În cazul Rusiei, nu există îndoieli în ce priveşte cantitea de gaze disponibilă şi capacitatea convenabilă de exploatare. Producţia de gaze din Rusia va creşte în următorii 20 de ani, conferind acestei ţări locul de frunte pe pieţele producţiei de gaze pe o lungă perioadă, cu condiţia ca GAZPROM şi guvernul rus să fie de de accord să investească în infrastructură şi zonele de extracţie…În interiorul UE, resursele de gaze sunt în scădere dramatică, mai ales de când a început să scadă producţia europeană din Marea Nordului….ceea ce explică de ce gazele provenind din rezerve europene vor acoperi doar două treimi din cererea europeană în 2015 şi mai puţin de un sfert din nivelul cererii din 2015… ceea ce va face ca UE să devină din ce în ce mai dependentă de gazele din Rusia. De cealaltă parte, Rusia va deveni furnizorul principal cu gaze al ţărilor europene, mai ales a celor care, asemeni Germaniei sau Italiei, au decis să reducă sau să închidă activitatea centralelor nuclear-electrice. Această ruptură fizică între producătorii ruşi şi consumatorii europeni subliniază poziţiile strategice ale Ucrainei, ţărilor din Caucaz şi Asia Centrală. Iar Rusia dispune de mijloacele necesare şi de voinţa politică pentru a construe noi rute de transport ale energiei şi de a face ca unele ţări să aibă o atitudine mai favorabilă intereselor sale economice şi politice, indifferent de politica dusă de UE…Petrolul şi gazele sunt parte a unui joc de şantaj, minciuni şi teamă între ruşi şi europeni. Cecenia, drepturile omului în Rusia, Kaliningrad şi minorităţile din statele baltice sunt considerate probleme minore pentru Rusia în raport cu problema energiei. Aceasta pentru că problema energiei reprezintă acum o chestiune de viaţă şi moarte pentru ceea ce înseamnă revitalizarea Rusiei şi prosperităţii ei..iar pentru Europa, accesul la energie este crucial pentru viitorul său success economic. Aceasta explică de ce europenii sunt prudenţi în a răspunde oricărei situaţii de criză din Ucraina sau din ţările din jurul Mării Negre, asta deoarece doresc ca Rusia să continue să-i aprovizioneze cu petrol şi gaze…Dependenţa crescândă a UE faţă de gazele din Rusia va rămâne o problemă economică sau, pe termen scurt, este menită să devină o sursă de conflicte politice serioase? ”.
O analiză realistă şi care acoperă o parte dintre temerile majore europene, cele legate de posibila exercitare a unui şantaj energetic care să poată avea efecte majore dacă ar fi combinat cu efectele climatice adverse ale unei ierni foarte grele. Numai că, de cealaltă parte, ruşii transmit un mesaj interesant:
“Este imposibil să ajungi la o poziţie de lider doar bazându-te pe petrol şi gaze. Trebuie să înţelegem şi să apreciem în mod corect complexitatea problemelor noastre. Pentru a putea lua decizii, trebuie să discutăm despre ele în mod deschis. În ultimă instanţă, problema schimburilor economice nu trebuie să determine destinul Rusiei; trebuie s-o facă propriile noastre idei despre noi înşine, despre istoria noastră şi despre viitor…Problemele noastre vin din secole de înapoiere economică şi obiceiul de a ne baza pe exportul de materii prime în schimbul unor produse finite”
Dimitri Medvedev, Kremlin, 10 septembrie 2009
Dar dacă numai acestea ar fi motivele temerilor reciproce, ecuaţia ar fi oarecum simplu de rezolvat. Dar mai rămân celelalte raţionamente, cele ale marii supraputeri americane, interesată vital de modul în care Rusia îşi construieşte acum realitatea propriei sale puteri în spaţiul euroasiatic. Dar, despre acestea, într-un material viitor.
Se încarcă comentariile...
