Criza şi statul în ceaţă groasă

Statul se află, de câţiva ani, în centrul tuturor dezbaterilor globale privind soluţiile de ieşire din criza economică. El a devenit, mai ales pentru stânga radicalizată, noul panaceu, înlocuitorul ”mâinii nevăzute”, cea care ”regla” economia înainte de criză.

S-a stabilit că una din cauzele crizei a fost dereglementarea: statului i se cere să reglementeze din nou. S-a ajuns la concluzia că a crescut ”polarizarea socială”: statul trebuie să intervină pentru a redistribui banii către cei săraci. Statul a fost încălecat de corporaţiile multinaţionale: să-şi reafirme atunci independenţa, autoritatea. După cum se ştie, dezbaterea a început la aproximativ 7 ani după atentatele teroriste de la New York. Acest eveniment fără precedent a determinat statul, cel american, în primul rând, şi apoi toate statele occidentale, să introducă reglementări privind controlul propriilor cetăţeni (ascultarea convorbirilor telefonice, accesul la corespondenţa electronică privată etc.). Statului i s-a cerut atunci să rezolve problema securităţii civililor. Tot statului i se cere, acum, să rezolve problemele economice şi sociale ale acestora. Fireşte, şi într-un caz, şi în celălalt, există argumente puternice pentru care statul trebuie să se implice. Întrebarea este: până unde se poate merge cu implicarea?

Astfel de discuţii au loc pretutindeni în lume, inclusiv în România. Faţă de SUA, faţă de Franţa sau de Germania, la noi însă problema e învăluită într-o ceaţă groasă. Ea este atât de complicată şi de confuză, încât nu e de mirare că nimeni nu ştie ce să facă cu ea. Astfel, statul rămâne neschimbat, nici mai bun, nici mai rău decât a fost el dintotdeauna. Mi-aduc aminte că, până în 2007 sau chiar până în 2009, când a izbucnit, şi la noi, criza economică, statul minimal liberal era o dogmă. Cine o contesta, se afla în afara democraţiei, putea fi acuzat de tendinţe totalitare sau măcar ”criptocomuniste”. Privatizarea era o altă dogmă; să critici, pornind de la argumente care ţin de interesul naţional, procesul de privatizare al unei fabrici de stat, însemna să te pui în rând cu Vadim Tudor. Adevărul este că nimeni nu s-a prea străduit să facă diferenţa între statul, ca sursă de securitate civilă, şi statul, ca promotor al politicilor sociale, aceste concepte fiind mereu amestecate. Nu ştiu să se fi discutat vreodată despre reglajul fin al implicării statului în economie şi în viaţa privată şi, la drept vorbind, nici despre separaţia dintre sfera publică şi sfera privată. Cauza principală este, după părerea mea, statutul însuşi al statului, aflat mereu în discuţie. Statul este calul de bătaie al românilor.

Pe de o parte, îl acuzăm că e nereformat, că e corupt, că e ineficient etc. Trebuie să asculte de Uniunea Europeană şi de FMI, ”să îndeplinească standardele”, să se vindece de corupţie. Pe de altă parte, îi imputăm că nu-şi manifestă autoritatea suficient de mult, că nu se afirmă în Uniunea Europeană, că acceptă toate condiţiile puse de FMI. Orice-ar face, statul român nu reuşeşte să satisfacă pe nimeni, nici pe cei de dreapta, nici pe cei de stânga, nici pe naţionalişti, nici pe internaţionalişti. Înainte de a-şi manifesta opiniile privind rolul şi funcţiile statului, fiecare simte nevoia să se exprime mai întâi asupra ”esenţei” lui. Cum aceasta este dificil de pătruns, vedem adepţi ai statului minimal susţinându-i înfocat pe procuri, stângişti de partea privatizărilor, conservatori încurajând capitalul străin, liberali de stânga aflaţi de partea întreprinzătorului autohton prigonit etc. etc.

Aşa cum am spus, în timpul acesta, statul rămâne neschimbat şi se descurcă cum poate. La nivel global, statul se află în centrul dezbaterilor referitoare la criză. La noi, e ceaţă groasă.