Cristian Măcelaru: „Pentru mine muzica devine eternă când e dăruită unei alte persoane, iar oprirea acestui proces provoacă o durere spirituală”
0Cu o activitate dirijorală în plină ascensiune, dirijorul Cristian Măcelaru este unul din cei mai reprezentativi dirijori ai generaţiei sale, recent câştigător al unui premiu Grammy. În ultimul deceniu a pornit de la Philadelphia Orchestra, în 2010-2011, pentru a fi actualmente dirijor principal al WDR Sinfonieorchester din Köln şi Orchestre Nationale de France din Paris.
A nu avea posibilitatea de a dărui muzica celor ce o aşteaptă e pedeapsa cea mai cruntă pentru un artist
O.Ş.P. Unde ar fi trebuit să fie acum Cristian Măcelaru şi unde este la acest început de lună aprilie 2020, în mijlocul unei primăveri deconcertante pentru noi toţi, pentru a folosi un termen blând, şi într-un mod cu totul aparte pentru lumea artistică europeană şi americană. Şi cred că este pentru prima dată când, referindu-mă la România, îmi vine să scriu, să o includ în... lumea artistică occidentală. Efectele indirecte ale pandemiei care a blocat evenimentele publice din aproape întreaga lume se reflectă şi în viaţa artistică, cronologic una dintre primele oprite din mersul ei firesc.
De-abia aşteptam să vină luna Aprilie în calendar. Ar fi fost pentru prima dată când aş fi dirijat Filarmonica Banatul din Timişoara, oraşul meu natal, şi alesesem această săptămână ca să coincidă cu ziua de naştere a mamei mele, care a împlinit 77 de ani pe 9 Aprilie. Iniţial era vorba de un concert surpriză pentru ea, dar de Crăciun nu am mai putut ascunde faptul că voi reveni acasă în aprilie, şi atunci a trebuit să dezvălui acest plan. Va trebui să mai aşteptăm un an până voi putea dărui acest cadou mamei mele, care din totdeauna m-a încurajat să mă reîntorc şi în Timişoara la Filarmonica Banatul. Iar acum sunt în Germania, unde-mi este reşedinţa actuală.
O.Ş.P. Cum credeţi că vor parcurge actorii, muzicienii… această perioadă? Pe de o parte cei mulţi, care activează în... sporturi de echipă şi pe de altă parte vedetele sau individualităţile…
Oamenii toţi suferă ca urmare a acestei distanţări sociale. Desigur, e o necesitate pentru a salva multe vieţi, dar în esenţa lui, omul are nevoie de o interacţie socială cu semenii lui. Pentru mine, muzica întotdeauna a reprezentat platforma cea mai accesibilă pentru a înlesni această necesitate de a ne uni în gând şi în spirit cu vecinul nostru. A nu avea posibilitatea de a dărui muzica celor ce o aşteaptă e pedeapsa cea mai cruntă pentru un artist. Pentru mine muzica devine eternă în momentul în care e dăruită unei alte persoane, iar oprirea acestui proces ne provoacă o durere spirituală.
Începând de la Mozart şi Beethoven, compozitorii adevăraţi au înţeles că de fapt de artă are nevoie toată lumea. Muzica este o necesitate şi nu un moft
O.Ş.P. Cum ar trebui să se poziţioneze opinia publică în relaţia cu artiştii, în opinia lui Cristian Măcelaru?
Majoritatea oamenilor trăiesc cu impresia că arta li se cuvine numai celor care au un anumit statut social. Dar începând de la Mozart şi Beethoven, compozitorii adevăraţi au înţeles că de fapt de artă are nevoie toată lumea. Muzica este o necesitate şi nu un moft. Ceea ce încerc de ani de zile să fac este să arăt tuturor oamenilor că o viaţă frumoasă este o viaţă îmbogăţită prin frumuseţea muzicii. Muzica ne ajută să definim spaţiul spiritual în care devenim mai sensibili şi mai iubitori. Acest lucru trebuie îmbrăţişat mai ales acum, când suntem obligaţi să ne îndepărtăm unul faţă de celălalt. Iar rolul artistului este să arate drumul spre o aprofundare a acestor valori esenţiale unei societăţi demne de strămoşii ei. Sper ca toţi membrii acestei societăţi globale să înţeleagă rolul important pe care artiştii îl au în dezvoltarea unei comunităţi unite şi prospere.
O.Ş.P. Cum parcurg muzicienii din WDR Sinfonieorchester din Köln sau din Orchestre Nationale de France această perioadă. Ambele sunt orchestre radio, iar activitatea dvs. este strâns legată de acest două colective începând din această stagiune.
Încercăm să găsim modele noi de a oferi muzică care adresează nevoile spirituale ale societăţii din care facem parte. Pentru mine personal directiva principală a fost calitatea produsului pe care-l dăruim ascultătorilor noştri. Totodată a fost important şi să arătăm cum o orchestră formată din 100 muzicieni e formată din tot atât de multe voci unice care împreună formează o voce nouă. E un fenomen care se întâlneşte des în natură. Cu cât fiecare pom e mai sănătos, cu atât pădurea întreagă mai frumoasă.
O.Ş.P. Pe ce repere ne-am putea sprijini în acest context? Cum ar trebui să ne raportăm acum la ceea ce ne înconjoară, ca personalităţi artistice.
Continui să cred că, muzica pe care o prezentăm, calitatea acesteia, va fi înţeleasă cu acea claritate a mesajului care stă la baza oricărei compoziţii. Pentru mine, atât în spaţiul digital, cât şi cel real, fiecare notă trebuie să aibă un rol bine înţeles, pentru a putea fi transmisă cu convingere şi claritate totală.
Tatăl meu, care a fost pasionat de muzică, a insistat că fiecare copil trebuie să aibă experienţa unui instrument în mână
O.Ş.P. E greu să vorbim despre prezent. Fie ne e frică, fie, dacă nu ne este, rămânem cu teama de a fi judecaţi că nu ne este... Aşadar să vorbim puţin despre trecut şi să încercăm apăoi să privim spre viitor. După studiile în Statele Unite ca violonist şi dirijor, Cristian Măcelaru şi-a continuat formarea artistică cu mai mulţi maeştri. Care sunt numele definitorii din biografia dvs. până la cunoscutul moment când aţi fost invitat să dirijaţi Orchestra Simfonică din Chicago pentru a-l înlocui pe Pierre Boulez.
Desigur, nu pot începe să vorbesc despre primii mei mentori fără să menţionez tatăl meu, care a fost pasionat de muzică, şi care a insistat că fiecare copil trebuie să aibă experienţa unui instrument în mână. Dorinţa lui ca fiecare din cei 10 copii ai săi să cântăm la un instrument a fost şi prima mea descoperire privitoare la un sunet de ansamblu, deoarece seratele de muzică la noi în casă erau prezente aproape în fiecare zi. Apoi au fost mulţi care m-au îndrumat şi cizelat pentru a-mi dezvolta identitatea de artist. Mi-ar fi greu să scriu despre toţi, deoarece am ajunge la o carte întreagă, dar poate cei cu influenţa artistică cea mai mare rămân Sergiu Luca - profesorul de vioară care m-a învăţat cum să înţeleg muzica - şi Larry Rachleff - profesorul de dirijat care m-a inspirat să iau bagheta în mână pentru prima dată.
Cum putem iubi muzica fără să punem un accent enorm pe faptul că-i învăţăm pe cei care vin după noi să găsească această frumuseţe
O.Ş.P. Îmi amintesc de o întâlnire a noastră în culisele de la Rose Theater Lincoln Center în ziua concertului Orchestrei Naţionale Simfonice a României din 2019. Aţi fost preocupat permanent de formarea şi susţinerea tinerilor muzicieni, prin proiectul Crisalis Music, dar şi prin implicarea în proiectul Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României alături de Marin Cazacu. Ce v-a legat de această idee a susţinerii tinerilor muzicieni?
Sincer, acest lucru a fost întotdeauna o prioritate atât de mare pentru mine încât nici nu m-am întrebat vreodată de ce există. Cum putem iubi muzica fără să punem un accent enorm pe faptul că-i învăţăm pe cei care vin după noi să găsească această frumuseţe pe care alţii la rândul lor ne-au ajutat pe noi să o descoperim? Ar trebui să fie misiunea primară a fiecărui artist!
O.Ş.P. Ce planuri mai aveţi împreună cu ei, dacă fi-va ca ele să se împlinească. Ştiu că unele dintre acestea erau legate tot de colaborarea cu Wynton Marsalis
Da, e adevărat. E în plan o colaborare nouă cu marele trompetist şi compozitor Wynton Marsalis, de data aceasta în România, nu numai în New York. Atât eu cât şi el ne-am dorit acest lucru de la primul sunet care l-am creat împreună anul trecut când am concertat în Rose Theatre, o colaborare dintre Jazz at Lincoln Center Orchestra şi tinerii muzicieni care fuseseră participanţi în proiectele Orchestrelor Naţionale de Tineret din România.
De fapt, arta dirijorală e un proces constant de autodescoperire
O.Ş.P. Cristian Măcelaru a colaborat mult cu Orchestra Métropolitain din Montréal, Orchestrele Simfonice din Washington, Seattle, Toronto, Baltimore, cu orchestrele simfonice din Houston şi Baltimore, Civic Orchestra din Chicago, Orchestra Philadelphia, New York Philharmonic Orchestra, multe orchestre americane aşadar. Cum aţi descrie această perioadă americană, dacă am putea-o numi aşa precum perioadele de diferite culori ale lui Picasso…
Uitându-mă înapoi, această perioadă de aproape zece ani o descriu ca perioada în care am descoperit cine sunt eu ca dirijor. De fapt, arta dirijorală e un proces constant de autodescoperire, se poate ca şi de acum încolo să simt la fel. Dar în acest deceniu am învăţat nu numai lucrurile frumoase legate de viaţa unui artist dar şi sacrificiile imense care se cer pentru a clădi o carieră internaţională, echilibrată şi semnificativă.
O.Ş.P. Deşi au existat mai multe colaborări cu orchestre europene, revenirea în Europa este legată de Germania, de Orchestra Radio din Koln şi apoi de Paris, de Orchestre Nationale de France. Când a avut loc aceasta şi în ce context? Cum se presupune că se va descurca Cristian Măcelaru cu împărţirea timpului între Germania şi Franţa?
Cu orchestra din Koln - WDR Sinfonieorchester - am colaborat pentru prima dată în primăvara anului 2017. Imediat a fost o orchestră care m-a impresionat prin pasiunea cu care cânta, dar şi prin dorinţa lor de a creşte mai mult. Au mai urmat două colaborări, cu Simfonia I de Mahler şi apoi Simfonia a IV-a de Ceikovski, două săptămâni în care ne-am convins reciproc că e timpul să facem o colaborare pe un timp îndelungat. La Paris a fost similar, singura diferenţă fiind că nu mă aşteptam ca ei să dorească să începem atât de curând. În privinţa echilibrului necesar pentru a fi la conducerea acestor două ansambluri, în avantajul meu este un tren direct, care în 3 ore şi 20 minute mă duce din Koln la Paris. Restul, vom vedea în timp cum se va desfăşura.
Faptul că am ajuns să înregistrăm acest disc a fost un adevărat miracol
O.Ş.P. Un premiu Grammy a atras atenţia presei generaliste din România asupra numelui dirijorului Cristian Măcelaru. Ce a avut special acest album pentru care a venit această onorantă distincţie? În contextul celorlalte albume pe care le-aţi întregistrat. Pentru că vorbim despre o activitate consistentă în acest sens...
Discul acesta în care am înregistrat concertul pentru vioară de Wynton Marsalis, împreună cu Nicola Benedetti şi Philadelphia Orchestra rămâne un moment de referinţă în cariera mea. Nu neapărat din cauza premiului Grammy, cât prin faptul că a solidificat relaţia mea cu o orchestră cu care am colaborat enorm de mult (peste 100 de concerte), cu muzica unui compozitor care-mi este ca un frate, şi nu în ultim rând cu o solistă care a dedicat mai bine de cinci ani pentru a convinge acest compozitor să scrie această piesă. Iar faptul că am ajuns să înregistrăm acest disc, care cu zile înainte de a se face înregistrarea încă nu era clar dacă se va întâmpla sau nu, a fost un adevărat miracol. Total s-a întâmplat exact la momentul potrivit. Iar faptul că a primit şi această distincţie, a fost ca o ultimă reafirmare că într-adevăr, efortul uriaş pe care fiecare din noi l-a depus, s-a meritat.
In esenţă, sunt recunoscător pentru fiecare moment în care îmi este dat să împart scena cu artişti din România
O.Ş.P. Cristian Măcelaru a revenit cât a putut de frecvent în România în deceniul doi al acestui secol putem spune deja. Care dintre orchestrele româneşti vă este mai aproape?
Pentru mine fiecare orchestră cu care colaborez îmi este ca un copil. Ar fi imposibil să aleg. Iar în esenţă, sunt recunoscător pentru fiecare moment în care îmi este dat să împart scena cu artişti din România. Nu e un lucru uşor ceea ce li se cere artiştilor să facă. Iar faptul că pot contribui la actul de creaţie a unui sunet, a unui concept muzical pornit de un compozitor care a trăit poate cu 250 de ani în urmă, dar care comunică şi astăzi acelaşi mesaj de unitate şi înfrăţire pe care mi-l doresc şi eu, faptul acesta e emoţionant şi numai dacă mă gândesc la onoarea care îmi este acordată.
Pentru publicul iubitor de muzică clasică, mesajul meu este nu uitaţi că pentru noi, artiştii, prezenţa voastră e reafirmarea spiritului uman
O.Ş.P. Un mesaj optimist pentru comunitatea artistică şi unul pentru comunitatea publicului iubitor de muzică clasică ar putea exista în acest moment?
Pentru comunitatea artistică doresc să rămânem uniţi şi să ne pregătim pentru momentul critic într-o vreme apropiată în care va trebui să ajutăm societatea globală prin artă, prin muzică. Va fi un timp în care va fi necesar să dăruim mai mult ca înainte, cu mai multă dedicare şi cu şi mai mult pathos. Mesajul de înfrăţire, mai ales acum, în anul în care sărbătorim geniul lui Beethoven, va trebui să fie şi mai puternic. şi mai înflăcărat ca înainte. Iar pentru publicul iubitor de muzică clasică, mesajul meu este nu uitaţi că pentru noi, artiştii, prezenţa voastră e reafirmarea spiritului uman. În momentul în care primiţi darul nostru, darul muzicii, în acel moment se crează acel spaţiu spiritual în care cu toţii ne regăsim ca fraţi.