Coreea: calcule şi efecte
0Pe 9 martie 2017, scriam despre criza din peninsula Coreea câteva opinii, iar ultimul paragraf era acesta: „Contextul personal al liderului nord-coreean face să fie astăzi mai probabilă o criză acută aici, decât în altă parte, prin relevanţa armamentului ce ar fi folosit, precum şi a ţărilor implicate.
Iar dacă o astfel de predicţie se va împlini în acest an, înseamnă că ne-am întors cumva în timp, pentru că odată, demult, nişte oameni îmbătaţi de putere au vrut să mai transforme câteva sute de mii de kilometri pătraţi după modelul lor ineficace şi eşuat”.
Coreea de Nord şi ecuaţia sa geopolitică. Scurt-issim
După cum ultimele luni au arătat-o, criza acută a apărut în acest an, ceea ce nu îmi aduce nici o mulţumire; o astfel de predicţie nu mi-am dorit să reuşească, dar astăzi ne aflăm într-un anumit context şi trebuie să realizăm o minimă analiză a acestuia. Au apărut atâtea opinii partizane pe această temă, încât nu are rost nici măcar să le evocăm; vom nota totuşi că adevărul fiecăruia este mai degrabă subordonat simpatiilor sale geopolitice, iar nu lucidităţii. Vom încerca, deci, în acest text să punctăm câteva chestiuni care jalonează situaţia din zona largă a peninsulei Coreene, iar viitorul ne va arăta „produsul final, ambalat” în ştiri de presă.
De ce îşi testează Coreea de Nord armele în public?
Prima întrebare – şi cea mai importantă, de altfel – este următoarea: de ce aceste teste publice ale Coreei de Nord? De regulă, testarea armamentelor se face în condiţii de secret şi fără prea mulţi martori, iar propaganda de stat foloseşte ulterior succesele după planificarea dorită. Totuşi, suprinde insistenţa cu care Pyongyang-ul/Phenian-ul face public orice test, şi mai ales frecvenţa acestora.
Cărui scop folosesc aceste teste, mai ales prin maniera lor nu doar ostentativă, ci de-a dreptul provocatoare?
Fără îndoială, orice stat are dreptul să îşi testeze propriul armament, dar cu condiţia neechivocă de a nu vătăma prin acele încercări teritoriul sau populaţia altui stat. În situaţia producerii de pierderi umane şi/sau materiale, statul lezat poate considera rezultatul verificării capacităţii letale ca fiind nu o eroare de traiectorie, ci drept act de război, răspunzând proporţional acestei calificări juridice. Din ceea ce se observă, majoritatea testelor militare nord-coreene au ca ţintă spaţiul exterior ţării, ceea ce obligă toate statele din zonă să analizeze şi ulterior să ajungă la anumite concluzii.
Şi totuşi, întrebarea fundamentală este aceasta: cui prodest? A quoi bon? Cărui scop folosesc aceste teste, mai ales prin maniera lor nu doar ostentativă, ci de-a dreptul provocatoare?
Mai întâi, ele servesc pe plan intern, după cum spuneam în textul publicat în martie. Concret, Kim Jong-Un nu este suficient de sigur de poziţia sa, iar asasinarea unchiului şi a fratelui său demonstrează acest lucru. Dacă cele două rude ar fi fost mai aproape de intenţiile geopolitice ale Chinei în zonă, după cum s-a afirmat, înseamnă că tânărul Jong Un a acţionat primul, dar nu este sigur că va putea para o eventuală intenţie fermă a Beijingului de a-l schimba. Acest aspect este evident, deoarece prin puterea sa – precum şi prin controlul economic pe care îl poate exercita la sud de rîul Yalu – China are în permanenţă oameni care îi pot fi apropiaţi în Coreea de Nord. Este în firea lucrurilor ca marile puteri, oricare ar fi ele, să aibă simpatizanţi şi chiar partizani în ţările învecinate, iar când disproporţia de forţe este atât de mare, realitatea se impune: cu siguranţă, Beijingul poate conta în momente decisive pe prudenţa deferentă faţă de China a unora dintre liderii nord-coreeni, pentru că aceştia ştiu bine că o orice progres real al ţării lor nu se poate face în absenţa cooperării cu foarte populatul vecin.
FOTO AFP KCN via KNS
Puterea lui Kim Jong-Un, în pericol?
În acelaşi timp, pe plan intern, Kim Jong-Un mai are de înfruntat alte două fenomene care îi ameninţă puterea. Mai întâi, schimbarea de generaţii în rândurile eşaloului de vârf; ne aflăm la 64 de ani de la încheierea războiului din peninsulă, ceea ce înseamnă că două generaţii şi-au epuizat potenţialul politic. În această situaţie, este clar că tânărul lider trebuie să procedeze la o întinerire a echipei sale, iar epurările pe care le-a realizat în armată au avut fără îndoială şi acest scop. Întotdeauna schimbările de putere dintre generaţii se fac cu anumite asperităţi, dar în Coreea de Nord caracterul dictatorial al statului a permis ca trecerea de la un grup aflat la putere la altul să înceapă a fi făcută mai rapid şi cu rezultate mai profunde. Totuşi, schimbarea generaţiilor aflate la putere nu s-a terminat, şi nu este exclus ca în cadrul procesului de consolidare completă a puterii şi gruparea care este astăzi puternic lovită să încerce o contralovitură, singură sau poate chiar cu un minim sprijin chinez.
Al doilea factor care îi creează probleme lui Kim Jong Un este gestionarea pătrunderii tehnologiei moderne în propria ţară. Ambiţia sa de a deveni un personaj respectat pe plan internaţional reclamă un comportament diferit, mai puţin izolat şi, în consecinţă, mai expus la noile forme de comunicare. Este foarte puţin, prin comparaţie cu lumea liberă, dar este enorm faţă de situaţia de acum 20 de ani; astăzi există tablete nord-coreene, şi viitorul va deschide foarte încet şi alte uşi. Comparaţia cu China se va impune şi mai mult, iar într-o ţară cu oameni flămânzi, cu înalţime medie mai mică cu 10 cm. faţă de sud-coreeni, cu speranţă de viaţă scăzută, fiecare creştere a opţiunilor va naşte frustrări şi mai mari, dacă nu vor fi însoţite de slăbiri ale chingilor în care poporul este astăzi strâns. Or acest proces este unul foarte periculos pentru puterea dictatorială, mai ales pe termen mediu şi lung, anume 5-10-15 ani.
Câtă vreme copiii săi nu sunt suficient de mari să poată asigura succesiunea, Kim Jong-Un nu este are gradul de certitudine asupra puterii pe care l-a avut tatăl său.
De aceea, Kim Jong-Un trebuie să dezvolte concomitent capacitatea militară a ţării şi economia; însă în Coreea de Nord economia este subordonată politicii şi plăteşte prima costurile erorilor liderilor statului. Ambele componente trebuie dezvoltate pentru securizarea poziţiei liderului în stat; în caz contrar, dintr-una din cele două direcţii va apare o lovitură care se va dovedi greu de gestionat de noua elită ce se instalează în aceşti ani. Acesta este motivul pentru care se observă la tânărul lider inclusiv un comportament diferit la fiecare test cu rachetă, el râde şi încearcă să demonstreze că este un om apropiat de popor şi de militari, dorind astfel să ofere acea imagine de om atent la toate, optimist şi care aduce doar succesul ţării pe care o conduce.
Câtă vreme copiii săi nu sunt suficient de mari să poată asigura succesiunea, Kim Jong-Un nu este are gradul de certitudine asupra puterii pe care l-a avut tatăl său. El a devenit conducătorul ţării când avea 28 de ani; însă tatăl său a preluat controlul partidului unic la 38 de ani, la 40 de ani a fost numit „conducător iubit”, ajungând să fie lider suprem la vârsta de 52 de ani, obţinând controlul total al situaţiei politice la 55 de ani. Or, la 34 de ani, securizarea poziţiei supreme într-o dictatură este foarte dificil de realizat, mai ales în contextul acestui deceniu.
Întrebarea „cui prodest?” este necesar a fi legată cu mai mult temei pe plan extern. Este normal să ne întrebăm: de ce se lansează atâtea rachete, când ar fi poate mai bine ca să se efectueze progrese, iar încercarea acestora să fie mai rară, dar cu efect mai mare pe plan imagologic. Este adevărat că de multe ori armele se testează de ziua naţională, iar pentru Coreea de Nord acest moment este 9 septembrie; cu toate acestea, frecvenţa testelor din acest an ascunde cu siguranţă altceva.
Care sunt ţintele Coreei de Nord
Nu avem date din interiorul conducerii din Pyongyang, dar nimic nu ne împiedică să facem anumite calcule şi estimări. Trei chestiuni sunt importante la o armă: forţa de lovire, direcţia în care este folosită şi scopul politic căruia utilizarea ei îi serveşte. Coreea de Nord nu a avut arme nucleare până de curând, şi nici rachete care să atingă distanţe mari. Dar, din momentul dezvoltării acestora, apare necesitatea răspunsului la celelalte două întrebări.
Mai întâi, direcţia de lovire a armelor Coreei de Nord este în principal estul, unde regăsim două ţări: Japonia şi SUA. Spre nord nu ar putea lovi decât SUA, dar pe o traiectorie mai lungă, iar spre vest nu este clar pe cine ar putea lovi; cea mai apropiată ţară este China, dar ar fi dificil de imaginat o lovitură cu o rachetă din peninsula Coreeană spre Franţa sau Marea Britanie.
Pentru a avea mai clară imaginea situaţiei geopolitice şi militare a Coreei de Nord, să notăm şi câteva cifre: distanţa dintre Pyongyang şi Tokyo este de 1.285 km; dintre Pyongyang şi Los Angeles este de 9.579 km; dintre Pyongyang şi Washington de 11.068 km; dintre Pyongyang şi Honolulu de 7.403 km, dintre Pyongyang şi Guam de 3425 km; dintre Pyongyang şi Seul – 195 km; dintre Pyongyang şi Beijing de 812 km, dintre Pyongyang şi Moscova de 6.431 km; dintre Pyongyang şi Londra de 8.687 km.
O precizare fundamentală trebuie făcută: deşi distanţa directă între Washington şi Los Angeles este de 3700 km, o lovitură din Coreea de Nord spre SUA s-ar face nu direct spre est, ci prin nord, trecând deasupra Canadei, pentru că forma planetei noastre permite o astfel de traiectorie mai rapidă.
Suprafaţa Coreei de Nord este de 120,5 mii km.p., având o populaţie de aproximativ 25,4 de mil. loc.; densitatea este de 210 loc./km.p. Repartizarea în teritoriu a populaţiei, aşa cum o arată această hartă, este una preponderent litorală, acolo concentrându-se cea mai mare parte a locuitorilor. În plus, jumătatea vestică a ţării este mult mai populată decât cealaltă parte, zona din arealul larg al capitalei fiind cea mai puternică demografic.
Această hartă a populaţiei are un rol covârşitor în situaţia unei eventual atac asupra Coreei de Nord, deoarece concentrarea loviturilor se poate face la o zonă destul de restrânsă faţă de suprafaţa ţării. Din nou, foarte important de notat este faptul că statul din peninsulă este cel mai mic deţinător de armă nucleară din Orientul îndepărtat: China, India, Pakistanul şi Rusia sunt ţări cu mari întinderi teritoriale, ceea ce le permite o dispunere mai largă a armelor proprii în teritoriu, iar în cazul unui război acele ţări au posibilitatea de a-şi apăra capitalele şi instituţiile politice fundamentale mult mai lesne decât o poate face o ţară cu doar 120,5 mii km.p.
Pyongyang-ul are suficientă minte încât să nu trimită vreo rachetă spre Beijing, pentru că din acel moment zilele regimului ar fi mai puţine decât numărul degetelor de la o mână.
Din compararea acestor date geografice, se observă că doar trei capitale sunt în raza mai apropiată de atac a armatei nord-coreene, iar ţara pe care o demonizează cel mai mult este la cel puţin 3.000 de km de Pyongyang. Cele două puncte americane mai avansate – Guam şi Hawaii – nu reprezintă însă prea mult faţă de cei aproape 9.600 km. necesar a fi străbătuţi pentru a atinge California. Ţările vest-europene nu au capacitatea militară de a se deplasa în peninsula coreeană, ceea ce face mai mult decât improbabilă lansarea vreunei rachete dinspre RPDC către aceste ţări, deşi distanţele directe sunt mai mici faţă de atingerea oraşelor din SUA. Cu siguranţă, Pyongyang-ul are suficientă minte încât să nu trimită vreo rachetă spre Beijing, pentru că din acel moment zilele regimului ar fi mai puţine decât numărul degetelor de la o mână.
De aceea, rămâne să facem acele calcule pomenite în titlu faţă de trei ţări: Japonia, SUA şi Coreea de Sud, încercând să prefigurăm posibilele consecinţe.
Coreea are – în ambele sale variante – resentimente profunde faţă de Japonia, datorită comportamentului pe care niponii l-au avut în această ţară timp de mai bine de 50 de ani. De aceea, un atac asupra acestui stat insular poate fi considerat ca mai mult decât probabil, chiar dacă nu iminent. Totuşi, fiecare zi de întârziere al efectuării loviturilor cu arme nucleare permite Tokyo-ului să se pregătească, deoarece are sufiente capacităţi tehnologice pentru a produce armament de calitate. Cu siguranţă, conducerea Japoniei se pregăteşte pentru o confruntare, care nu poate fi purtată dinspre Phyonyang decât prin intermediul rachetelor, pentru că marina coreeană nu poate executa o invazie a Ţării Soarelui-Răsare. Ca ţintă uşor de lovit ar fi marea aglomerare urbană Tokyo-Yokohama, cunoscută sub numele de Marea Zonă a Tokyo-ului, care cuprinde după estimările ONU o populaţie de 38 de mil. loc.
Totuşi, un atac asupra Japoniei produce complicaţii, deoarece această ţară este aliata SUA, care va fi obligată în cazul unei astfel de agresiuni să răspundă; în caz contrar, toată puterea americană în Asia va sucomba: aici Washington-ul nu are altă opţiune geopolitică. Să nu uităm un aspect: resentimente puternice faţă de Japonia sunt şi în China, şi mulţi cetăţeni ai Chinei ar aplauda un atac asupra vecinului mai bogat şi mai tehnologizat – să nu uităm că în 2012 au fost proteste de stradă în China contra Japoniei în 72 de oraşe. Totuşi, China înţelege mai bine care ar fi consecinţa directă a unui astfel de atac: anume, mobilizarea a două ţări cu PIB adunat de peste 23 trilioane dolari împotriva unui stat redus ca populaţie, putere financiară şi teritoriu, ceea ce în final se va termina cu distrugerea nu doar a dinastiei Kim, ci a sistemului dictatorial construit de aceasta.
Totuşi, aici trebuie observat un aspect important: un atac cu o rachetă fără încărcătură nucleară asupra Japoniei va avea efecte mai întâi economice, deoarece toate bursele din lume ar reacţiona instantaneu, iar acest lucru ar însemna instalarea din nou a unei crize economice globale mai cumplite decât aceea din 2008-2010, care nu va ierta nici o ţară. Un atac cu o rachetă nucleară ar multiplica viteza de prăbuşire a burselor şi economiilor lumii, cu rezultat unic: o recesiune mai puternică decât aceea din perioada 1929-1933, deoarece numărul ţărilor aflate la limita maximă de rezistenţă financiară este mult prea mare, fiecare continent având zeci de economii bolnave.
Toate aceste consecinţe se coroborează cu estimările din ce în ce mai prezente privind o criză economică globală care va apărea în curând, indiferent de existenţa sau nu a unui război în Asia. Europa de Est, de la un capăt la altul, indiferent de PIB/capita, ar fi măturată financiar de o astfel de criză, iar prin comparaţie, criza dintre 2008-2010 ar fi considerată în zonă drept o amintire benignă.
FOTO EPA
Câte arme nucleare are Coreea de Nord?
Lucrurile sunt destul de clare în acest sens şi din alt motiv: nu este clar cât armament disponibil a fi lansat are Coreea de Nord. Dacă ar fi doar câteva rachete, pericolele ar fi mari pentru economie, dar mai puţin pentru populaţie; dacă vor fi nucleare, atunci vor muri milioane de oameni, iar la nivel global va fi un şoc economic total. Este greu de crezut că Pyongyang-ul are suficient armament pentru un atac decisiv asupra Japoniei, dar este clar că se munceşte intens pentru creşterea capacităţilor militare. Totuşi, deoarece SUA nu are de ales în acest subiect, Coreea de Nord trebuie să se şi apere, nu doar la nivel de lider suprem, ci şi la nivel de populaţie: o victorie a la Pyrrhus nu poate fi acceptată de către echipa de conducere Kim Jong Un.
Ţara care ar câştiga cel mai mult de pe urma unui atac nord-coreean contra Japonia sau/şi SUA ar fi Coreea de Sud, iar statul care ar pierde cel mai mult, în orice variantă, ar fi China.
De fapt, această problemă a numărului de rachete disponibile este crucială şi când este vorba de atacarea SUA. Dacă Japonia are 378.000 km.p. şi o populaţie de cinci ori mai mare decât aceea a Coreei de Nord, SUA are 9,83 mil. km.p. şi 323 mil. loc., ceea ce pune o întrebare la Pyongyang: cum să ataci SUA, cu ce cantitate de armament, deoarece la o aşa suprafaţă este nevoie de sute de bombe nucleare pentru a distruge ţara. Cum este exclus să credem că vreo ţară i-ar face cadou alteia arme nucleare, rezultă că nord-coreenii trebuie să lucreze singuri, iar o lansare împotriva SUA care nu ar avea rezultate decisive ar fi urmată rapid de contralovitura americană. De fapt, aici este miza cea mare a războiului: ce atac ar executa Pyongyang-ul, unde, iar apoi ce contraatacuri ar urma. E destul de uşor de presupus că un atac executat cu câteva arme nucleare lansate în acelaşi moment contra SUA ar fi urmat de o reacţie la fel de nucleară a acestora, iar o bună parte din zona largă a capitalei nord-coreene ar fi distrusă complet.
Asupra acestor atacuri trebuie să se pronunţe militarii, eu nu am cunoştinţe suficiente sub acest aspect; totuşi, în ceea ce priveşte efectele geopolitice, consider că ţara care ar câştiga cel mai mult de pe urma unui atac nord-coreean contra Japonia sau/şi SUA ar fi Coreea de Sud, iar statul care ar pierde cel mai mult, în orice variantă, ar fi China.
În oricare variantă a unui atac nord-coreean, contraloviturile vor însemna instantaneu că peninsula va trebui unificată sub conducerea Seul-ului. Să nu ne amăgim, şi Kim Jong-Un doreşte unificarea tuturor coreenilor, dar este conştient că în nici un aranjament politic el nu va putea să rămână conducător politic – potenţialul economic strivitor al părţii sudice va învinge în final şi cea mai strânsă negociere de reunificare sub conducerea nordului. 25 mil. loc., producând un PIB de 25 mld. dolari – deci 1000 dolari/capita – nu ar putea rezista la confruntările electorale bazate pe vot în faţa fraţilor lor, care sunt 51,5 milioane, dar cu un PIB de 1,5 trilioane de dolari – adică 29.000 dolari/capita. Să credem că vor exista angajatori nord-coreeni care să aibă în subordine sud-coreeni, în primii 10 ani de la unificarea de după războiul provocat de Kim Jong-Un? Dacă suntem cu adevărat naivi, da, putem crede şi aşa ceva.
Indiferent care ar fi costurile pentru Coreea de Sud, ea va acţiona în sensul unificării şi o va obţine, deoarece folosirea armei atomice – care este considerată arma ultimei rezistenţe – înseamnă de fapt că regimul nord-coreean este la limita puterilor. Atacuri s-au dat şi se tot dau şi în aceşti ani între state, dar nimeni nu a folosit arma nucleară. Faptul că Kim Jong Un vrea să folosească arma nucleară este complet ilogic dacă vedem folosirea acesteia ca armă de atac. Şi el este conştient – alături de elita care îl ajută – de potenţialul tehnologic japonez şi de aici, de consecinţele care ar surveni în urma atacării acelei ţări; cu atât mai mult Coreea de Nord cunoaşte potenţialul militar existent al SUA. De ce să ataci aceste ţări, dacă ştii de la început că victoria este imposibil de obţinut? Eşti sinucigaş? Personal, nu cred că Kim Jong-Un are astfel de gânduri.
China are nevoie de pace în zonă mai mult decât orice alt stat, pentru a se dezvolta.
De aceea, consider că toate calculele pe care le face liderul coreean sunt expresia nu doar a ultimei rezistenţe, ci şi a presiunii exercitate indirect asupra Chinei, ţara care are cel mai mult de pierdut din toată această complicaţie geopolitică.
Concret, China are nevoie de pace în zonă mai mult decât orice alt stat, pentru a se dezvolta. După cum spuneam într-un articol anterior, China a progresat extraordinar în ultimele trei decenii. Mai precis, „PIB/capita al Chinei în 1970 era de 111 dolari – locul 160 în lume. În 1980 se ajunge la 312 dolari, iar în 1990, la 348. Din 1994, începe o creştere extraordinară, iar în anul 2000 se ajunge la 959 de dolari. În anul 2005 cota este de 1.754 de dolari, iar în anul 2010 se ating 4.561 de dolari. În anul 2016 se ajunge la 8.120/8.220 dolari, în funcţie de diferitele site-uri care oferă date. Deci, din 1980 până acum se creşte cu aproape 8.000 de dolari, reprezentând o creştere de peste 26 de ori!”. Pentru comparaţie, România are astăzi 9.474 dolari/capita, între Prut şi Nistru sunt 1.900 dolari/capita, Rusia are 8.748 dolari/capita, iar Ucraina are 2.185 dolari/capita.
Toate aceste mari progrese chineze s-au făcut pentru că în zonă a fost pace, iar cele trei crize economice – 1987, 1998 şi 2008 – au putut fi destul de bine gesionate, chiar dacă preţul final este ajungerea datoriei publice şi private a Chinei la 300% din PIB! Însă un război sau chiar ameninţarea unui război vulnerabilizează toate bursele, mai ales pe cele din Asia, iar China plăteşte direct preţul. Un război în zonă va afecta direct economia chineză, care va resimţi şocul global, cel mai sigur prin reducerea într-un procent important al exporturilor, ceea ce va creşte şomajul cu multe milioane de persoane, care vor protesta contra guvernului – după cum este de milenii tradiţia acestui mare popor.
Nu este exclus ca mulţi chinezi ca caute să emigreze într-o astfel de criză economică uriaşă – unii, cu anumite posibilităţi materiale, spre SUA şi Canada – dar alţii, cu bani mai puţini şi aflaţi în zone de frontieră, ar putea alege Rusia, Mongolia şi Kazahstanul. Ar fi o consecinţă neplăcută pentru toate aceste trei ţări, pentru că ele au populaţie redusă, ceea ce ar complica mult situaţia în zonă: o Chină vulnerabilă economic, dar cu populaţia sa uriaşă, ar putea chiar să încurajeze o astfel de migraţie în ţările vecine, tocmai pentru a diminua din presiunea internă ce ar apare în astfel de momente sociale interne tensionate. De fapt, este interesul vecinilor Chinei ca această ţară să se dezvolte mereu, tocmai pentru ca să nu apară vreodată o explozie care ar antrena deplăsări importante de populaţie dinspre China către aceste state.
Această realitate a economiei este cunoscută la Pyongyang, dar liderii coreeni sunt liniştiti: nu vor fi niciodată chinezi emigranţi în nordul comunist, pentru că economic nu există nimic de oferit. Doar pentru Coreea de Nord există un avantaj major în situaţia unei crize grave economice în China, deoarece doar aşa ar slăbi presiunea geopolitică pe care fără îndoială Beijingul o exercită discret asupra Pyongyangu-ului. Practic, mai ameninţată de aceste teste de rachete este China decât Japonia sau SUA, ceea ce ne obligă să ne întrebăm: aceste acţiuni sunt cumva un mod de a forţa o negociere Coreea de Nord-China?
Răspunsul pare a fi afirmativ, şi în mod incipient a fost observat şi de alţi analişti. Surprinde coincidenţa testelor rachetelor coreene cu anumite acţiuni majore pe planul geopoliticii globale întreprinse de către China. Concret, când Xi Jinping ţinea marele discurs care anunţa lansarea marelui proiect chinez „One Belt, One Road”, Coreea de Nord a efectuat un test important; în aceeaşi zi când se desfăşura formul BRICS de la Xiamen – adică în China – discursul preşedintelui chinez a fost umbrit de textul bombei cu hidrogen al lui Kim Jong Un. Este greu de crezut că aceste coincidenţe nu sunt de fapt bine planificate, şi nu în favoarea Chinei.
FOTO Reuters
Unificarea Coreea, o variantă?
Mai apare o problemă: se ştia de mult că în această toamnă în China se va schimba componenţa Biroului Politic al Partidului Comunist Chinez, iar aceste evenimente slăbesc capacitatea lui Xi Jinping de a aduce mai mulţi fideli de-ai săi în cercul puterii. De aceea, se poate considera că aceste teste sunt de fapt un mod de a-i forţa preşedintelui chinez o negociere înainte de congresul partidului din 18 octombrie.
Raţionamentul ar putea fi acesta: dacă s-ar obţine din partea Chinei o promisiune fermă că în nici o situaţie nimeni nu va încerca unificarea Coreei şi că dinastia Kim ar putea rămâne la putere, eventual şi cu un sprijin economic ceva mai pronunţat, ar putea apare un anunţ public de la Pyongyang: „Coreea de Nord îşi ia angajamentul că nu va mai dezvolta arme de distrugere în masă şi că nu va mai face teste cu armele pe care le are” – dar nu le-ar distruge pe cele create deja. Ne închipuim uşurarea întregii comunităţi globale, poate chiar euforia şi eventualele aprecieri ce ar urma asupra înţelepciunii tânărului Kim Jong Un, care a fost astfel convins de „cineva” – şi toţi vor şti cine este acel „cineva” – să devină paşnic. Iar un astfel de anunţ ar fi foarte util preşedintelui Xi, înainte de congres sau chiar în timpul lui, întărindu-i poziţia în partid, dar şi pe plan internaţional.
Să nu ne amăgim, China nu doreşte o Coree unificată, indiferent cine ar conduce-o.
În caz contrar însă, Coreea de Nord ar continua testele, ceea ce ar conduce la mai multă presiune pe bursele lumii, implicit asupra economiei globale, cu efecte negative asupra Chinei, care s-ar traduce apoi într-o cumplită luptă de putere în interiorul PCC, care ar slăbi presiunea asupra Pyongyang-ului, iar Kim Jong Un ar cîştiga astfel ani pentru întărirea puterii sale şi a dinastiei.
Să nu ne amăgim, China nu doreşte o Coree unificată, indiferent cine ar conduce-o; nu o voia nici înainte de 1989 sub formă comunistă, şi nici după acel moment anticomunist global. Totuşi, China are nevoie în zonă de pace şi raţiune, iar nu de forţări de mână. Când vezi că dintre cele două state coreene, cel care îţi este apropiat ideologic îţi creează astfel de probleme, cu un astfel de potenţial, chiar dacă eşti Beijing, ajungi să accepţi nu doar unificarea Coreei, ci şi conducerea acestui proces de împlinire teritorială de către Seul, pentru că acolo există şi calm – denumirea ţării este în fond a „dimineţilor liniştite” – şi pace, şi bani, adică posibilitatea de cooperare şi investiţie.
Practic, unificarea Coreei sub auspiciile Seul-ului, cu un sprijin discret de la Beijing, ar putea duce inclusiv la o relaţie mult mai prietenoasă între cele două popoare, care au avut multe secole o relaţie nu foarte pozitivă. Folosirea armelor în dauna altor ţări înseamnă războaie, iar un război înseamnă distrugeri umane, de bunuri şi financiare, adică sărăcie şi resentimente contra puterii politice din interiorul statelor afectate de război.
Planeta noastră are nevoie acum de lideri inteligenţi, vizionari, capabili tsă traseze noi direcţii pentru lume, iar nu de persoane înguste, cu micime morală, cu veleităţi de şantaje sau de banditism geopolitic. Avem nevoie mai mult ca oricând de lideri şi cetăţeni foarte educaţi, de economii performante şi de progres; iar cine sprijină aventurierii geopolitici este foarte posibil să se prăbuşească alături de ei: în secolul XXI, conduitele reprobabile nu se mai pot ascunde, iar destinele liderilor şi naţiunilor se împletesc, atât în sens pozitiv, cât şi negativ.