Confesiunile unui agent KGB care „a avut dreptate”. Rețeta subminării unui stat

Foto: Agentul KGB Yuri Bezmenov. Sursa aici.

            În lumea complexă a relațiilor internaționale, statele și actorii non-statali utilizează o varietate de strategii pentru a își atinge obiectivele. Pentru a înțelege mai bine acest fenomen, demnă de menționat este perspectiva oferită de Yuri Bezmenov (născut la data de 11.12.1939 și decedat la data de 05.01.1993), un fost agent al KGB care a defectat în Occident, aceasta reprezentând un set de tehnici utilizate de către Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece pentru subversiunea unui stat. Deși contextul geopolitic s-a schimbat, tehnicile descrise de Bezmenov sunt încă relevante și putem deduce că sunt aplicate pe scena internațională din prezent de către marile puteri internaționale, dacă este să analizăm evoluția strategiilor de tip hibrid lansate în ultimii ani de acestea pentru a își atinge obiectivele strategice.

În era internetului și a rețelelor sociale, războiul informațional și propaganda au devenit metode din ce în ce mai sofisticate și mai dificil de contracarat. În acest cadru, manipularea informațiilor, dezinformarea și știrile false pot fi diseminate rapid și pe scară largă, având un impact semnificativ asupra opiniei publice. Astfel, suntem de părere că aceste metode reprezintă un instrument puternic în arsenalul actorilor internaționali, iar înțelegerea lor de către decidenții unui stat este esențială pentru a putea contracara tacticile respective și pentru a proteja interesele naționale.

Conform perspectivei lui Yuri Bezmenov, cele patru etape de subersiune a unui stat sunt următoarele:

1.     Demoralizarea. Aceasta reprezintă etapa inițială în instrumentarul de tehnici utilizate de Moscova în timpul Războiului Rece pentru destabilizarea unui stat, urmărindu-se erodarea valorilor, identității și instituțiilor unui stat sau a unei societăți. Pe scurt, aceasta se realizează prin inflitrarea în mass-media, în sistemul educațional și în alte instituții din domenii-cheie a unor elemente care provoacă ideologii alternative și subminează autoritatea structurilor existente.

2.     Destabilizarea. În această etapă, se creează haosul și confuzia în societate, prin exacerbarea problemelor sociale, economice și politice. Se urmărește astfel polarizarea populației, incitarea la conflicte interne și discreditarea instituțiilor statului.

3.     Criza. Aceasta reprezintă etapa în care este declanșată o criză majoră, ca urmare a aplicării celor două elemente subversive menționate anterior, o criză care este fie de natură politică, economică ori socială. Scopul în această etapă este acela de a profita de slăbiciunea adversarului și de a îl forța să facă mai multe concesii.

4.     Normalizarea. În această etapă, se instaurează un nou regim sau o nouă ordine socială, care reflectă interesele celui care a inițiat procesul de demoralizare. Societatea este astfel „normalizată” conform noilor valori și ideologii instaurate de către inițiatorul crizei, pentru a satisface dezideratele acestui actor.

1. Demoralizarea, ca instrument utilizat în subminarea unui stat

            În accepțiunea lui Yuri Bezmenov, dezinformarea, manipularea și propaganda reprezină instrumentele de bază în procesul de demoralizare. Potrivit autorului, o atenție deosebită o reprezintă infiltrarea în mass-media și în sistemele de educație pentru a promova narațiuni favorabile și a submina valorile tradiționale ale statului-țintă. În această etapă, subversiunea ideologică implică promovarea unor ideologii sau concepții alternative, care să erodeze valorile și credințele fundamentale ale societății vizate, având drept scop crearea unei confuzii mentale și distrugerea coeziunii sociale. Concret, în această etapă, statul agresor infiltrează agenți în diverse instituții ale statului-țintă, inclusiv în guvern, armată, servicii de informații și în mass-media, care au rolul de a promova propriile interese.

            Concret, această infiltrare și ulterior cooptarea unor persoane-cheie pot fi realizate prin intermediul rețelelor de influență, a organizațiilor neguvernamentale sau a companiilor multinaționale. Cu titlu de exemplu în acest sens poate fi consierată presiunea economică aplicată de Federația Rusă asupra întregii Europe, dar în mod special asupra statelor din est, care a avut drept scop menținerea Moscovei la masa negocierilor cu liderii europeni, în pofida declanșării unui război total în anul 2022 în Ucraina.

            Totodată, o altă metodă utilizată pentru demoralizare poate fi sprijinirea mișcărilor radicale, care se poate realiza prin intermediul finanțărilor externe, al asistenței de tip logistic sau chiar prin promovarea ideologiilor extremiste în spațiul online. Concret, ideologiile extremiste au rolul de a subjuga mecanismele democratice dintr-un stat, prin radicalizarea indivizilor și prin exacerbarea problemelor sociale cu care aceștia se confruntă, acutizând sentimentul de frustrare și canalizându-l, în mod inteligent, în direcția dorită de către manipulator.

            Trebuie menționat faptul că demoralizarea se realizează prin diferite mijloace, de la manipularea informațiilor, până la presiuni de natură economică și militară. În tot acest proces, propaganda are un rol crucial, reprezentând o formă specifică de război informațional prin utilizarea unor mesaje persuasive pentru a se influența opinia publică și a se manipula percepțiile. Spre exemplu, cetățenii dintr-un stat care intenționează să demareze acțiuni de protest cu privire la o serie de nemulțumiri pot fi influențați să renunțe la intențiile lor prin inducerea colectivă a ideii potrivit căreia cei care protestează sunt de fapt victime ale propagandei, idee ce se poate transmite prin intermediul rețelelor de socializare sau prin orice alte canale de comunicare.

2. Destabilizarea, intrument utilizat concomitent cu demoralizarea

În relațiile internaționale, destabilizarea poate fi considerată drept o tactică menită să submineze puterea, influența și capacitatea de acțiune a unui stat, atât în plan intern, cât și în ceea ce privește politicile sale externe. Aceasta se poate realiza prin diverse mijloace, de la manipularea informațiilor și propagandă, până la sprijinirea opoziției interne și chiar intervenții militare. Din acest motiv, suntem de părere că destabilizarea reprezintă o metodă mai agresivă decât demoralizarea, cele două fiind derulate atât concomitent, cât și una în continuarea imediată a celeilalte. Trebuie menționat faptul că pentru a se putea produce o destabilizare a unei societăți, este necesară mai întâi crearea unui teren fertil, o demoralizare a maselor manipulate, a căror încredere în funcționalitatea statului să ajungă să fie redusă.

Astfel, prin destabilizare, se urmărește erodarea legitimității guvernului statului vizat și a instituțiilor sale, pentru a se crea o stare de haos. Concomitent, se pot sprijini financiar partide aflate în opoziție cu actualul guvern din statul-țintă, iar acolo unde este posibil, pot surveni chiar sancțiuni economice, în cazul regiunilor dependente de importuri și de sprijin financiar, cum a fost cazul, de pildă, regiunii separatiste Abhazia în contextul scrutinului electoral.

            Pentru ca un stat sau o regiune să poată fi supusă destabilizării de către un actor extern, în opinia noastră, este necesar ca acesta/aceasta să se confrunte cu un leadership politic slab și/sau corupt, precum și cu o economie fragilă, marcată de sărăcie sau inflație. Totodată, dincolo de aceste aspecte, factorul social poate reprezenta, de asemenea, o vulnerabilitate, în condițiile existenței unor inechități sociale pe criterii etnice, cum este, spre exemplu, cazul minorităților din anumite state europene care se confurntă cu dificultăți de obține beneficii egale cu restul cetățenilor.

            Drept exemplu, dezvoltarea conceptului de război hibrid sau război nelinear în care se consideră că este implicată Federația Rusă s-a bazat pe experiența acumulată încă din perioada sovietică (spre exemplu din războiul din Afganistan, din 1979 - 1989), însă putem găsi mijloace de abordare asemănătoare inclusiv în rândul celor utilizate în conflictele recente. Amintim aici conflictul din Transnistria, cel din Abhazia și Osetia de Sud, precum și războiul de cinci zile din Georgia. Toate aceste conflicte au avut rolul de catalizator în dezvoltarea abordării hibride, luând în considerare câteva elemente caracteristice congruente: obiectivele strategice au fost realizate prin operațiuni de asalt, măsurile economice și politice au dublat acțiunile militare, în timp ce intensitatea conflictului a fost păstrată la un nivel la care o intervenție externă promptă să nu fie necesară (cu excepția invaziei din 2022), precum și menținerea forțelor militare ruse pe post de „trupe de menținere a păcii”.

3. Criza unui stat, vulnerabilitate în contextul unor acțiuni de subversiune

În cadrul acestei secțiuni, vom analiza criza unui stat ca urmare a unor acțiuni subvsersive externe, provocate de către actori străini. Cu toate acestea, trebuie menționat faptul că orice fel de criză, indiferent că vorbim despre una politică, economică sau socială, provocată sau nu de către actori străini, reprezintă o vulnerabilitate majoră pentru un stat, în funcție de cât de grave sunt efectele acestei stări asupra societății sale.

Concret, un stat aflat în criză, ca urmare a unor acțiuni subsersive, după ce a parcurs deja cele două etape menționate mai sus – demoralizarea și destabilizarea –  se confruntă cu instituții cu o capacitate redusă de gestionare a eventualelor conflicte interne survenite sau a șocurilor produse, ceea ce va determina ca, în cele din urmă, din „stat fragil” să ajungă unul „eșuat”.

Pentru a descrie starea de criză a unui stat, demnă de menționat este lucrarea publicată de generalul Valery Gherasimov, șeful Statului Major al Federației Ruse, în februarie 2013, care a descris războiul hibrid ca fiind „utilizarea pe scară largă a mijloacelor politice, economice, informaționale, umanitare și a altor mijloace non-militare ... completate de tulburări civile în rândul populației locale și de forțe armate secrete”. În momentul în care un stat se află în această etapă, acela reprezintă momentul pentru a se trece către ultima etapă, anume normalizarea noului status quo indus de către atacator, după cum vom vedea în cele ce urmează.

 4. Normalizarea noului status quo

            În această ultimă etapă, în accepțiunea lui Yuri Bezmenov, o societate, după ce a fost erodată de criza descrisă în capitolul precedent, caută orice „cale de salvare”, iar nu întâmplător, aceasta vine de la actorul internațional care a inițiat subversiunea. Astfel, schimbările survenite devin parte integraantă a noului sistem, cu propriile valor și ideologii care deși sunt diferite de cele anterioare, vor fi acceptate de către statul „victimă” drept „noua normalitate”.

            În această etapă, în mentalul colectiv al cetățenilor statului atacat se pierde trecutul istoric, valorile anterioare nu mai reprezintă nimic, iar aceștia acceptă autoritatea noului regim fără a mai avea capacitatea unei „gândiri critice”. În acest stadiu, vechile instituții ale statului agresat sunt erodate și subordonate noului regim și se produc schimbări majore din punct de vedere structural în cadrul acestora, unele dintre ele, cele mai puțin obediente, fiind eradicate întru totul. Ca de exemplu, putem preciza aici dezbaterea privind suprimarea drepturilor etnicilor ucraineni și tătari din Crimeea ocupată de către statul vecin.

            Astfel, putem observa cum se pun bazele unui mijloc hibrid de către statul agresor, prin impulsionarea declanșării unor conflicte în statele vizate, entitatea agresoare folosindu-se de structurile slăbite ale acestora. Ulterior, în scopul aplanării situației de conflict, armata entității agresoare, spre exemplu, intervine în teritoriile marcate de criză, creându-și pârghiile necesare prin care să își exercite puterea în zonă, atât din punct de vedere militar, dar și politic și economic, toate acestea putând fi catalogate ca făcând parte dintr-o logică neo-imperială a ocupantului, prin care acesta încearcă să dețină influență regională strategică. Prin urmare, putem afirma, pe de-o parte, cum mijloacele din sfera politică, militară și economică se îmbină în cadrul revizionismului entității agresoare și se află într-o perpetuă conexiune pentru a spori în cele din urmă influența politică a acesteia, sfera politică fiind instrumentul de bază de  influențare a statelor vizate înspre a își realiza dezideratul „suprem”: dobândirea statutului de mare putere la nivel internațional.

            Concluzii

Sursa aici.

            În concluzie, pe baza celor exprimate în materialul de față, am prezentat, pe scurt, modul în care subversiunea ideologică poate fi realizată prin promovarea unor ideologii extremiste, prin exacerbarea diviziunilor sociale și prin atacarea valorilor tradiționale. Toate acestea se produc treptat, mai întâi la nivel de propagandă, iar ulterior prin interferențe agresive în rândul structurilor instituționale, înlăturându-se elementul autohton. În cele din urmă, statul vizat fiind slăbit ca urmare a acestor acțiuni, se confruntă cu o criză funcțională pe palierele politico-economice și sociale, fiind astfel „pregătit terenul” pentru o preluare a controlului de către enitatea agresoare, care vine cu „soluții salvatoare”.

             Pentru a se contacara asemenea acțiuni, în primul rând suntem de părere că ele trebuie conștientizate de către decidenții statelor agresate, iar în al doilea rând, aceștia trebuie să identifice canalele optime de conștientizare a populației cu privire la riscurile care urmează în cazul în care nu se întreprind măsuri. Însă aceste deziderate, în realitate, depind în mare măsură de întreg spectrul internațional, uneori actorii statali mici depinzând de deciziile unor lideri ale căror decizii au impact la nivel global.

            Orice asemănare cu realitatea de azi este „pur întâmplătoare”.

Radu Pătrașcu este absolvent al Master-ului de Studii de Securitate al Facultății de Sociologie a Universității din București și doctorand al aceleiași universități.