Concertul marilor contraste, al marilor bucurii!

Cum altfel aș putea aprecia, oare, unul dintre momentele importante ale părții secunde a actualei stagiuni a Filarmonicii bucureștene? Sub bagheta dirijorului Gabriel Bebeșelea, cu concursul tânărului pianist macedonean Simon Trpceski, în zilele sfârșitului de mai, a fost prezentat celebrul Concert, al cincilea, pentru pian și orchestră de Camille Saint Saens. In partea secundă a serii de muzică a fost prezentată Simfonia a 6-a de Anton Bruckner. Sunt personalități componistice contemporane, total diferite ale muzicii secolului al XIX-lea.

Simon Trpceski

Este posibil ca structurarea programului să fi fost intenționat gândită. Inclin să cred că a fost întâmplătoare.

Concertul compozitorului francez este celebru dată fiind dificultatea instrumentală spectaculos formulată, pregnant etalată, a evoluției pianistice. Este un concert al unei virtuozități căutate în sine! Găsite, indiscutabil, și agrementate de o eleganță melodică ce aparține – indiscutabil – Romantismului francez de secol XIX. Autorul a fost el însuși un inspirat pianist, organist și mare improvizator. Greu îmi vine să cred, totuși, că marii pianiști virtuozi ai momentului, ai deceniilor dintre secole, s-ar fi putut compara cu tehnicitatea exacerbată practicată în zilele noastre, aspect susținut, determinat, de marile competiții pianistice ale zilelor noastre. Excepția – în deceniile începutului de secol – o făcea, desigur, Serghei Rachmaninov, genial compozitor și pianist.

Este de amintit, Saint-Saens a fost stimulat, încurajat, încă din adolescență, de însuși Franz Liszt. A trăit mult și a călătorit mult. Sursa inspirațiior sale melodice este diversă dar permanent adaptată sistemului tonal. Este un aspect pe care îl regăsești în tematica celui de al 5-lea Concert pentru pian și orchestră, în fa major, supranumit „egipteanul”. Am fost tentat să cred că supra-titlul ar avea legătură cu inaugurarea Canalului de Suez. Nici vorbă! Sursa inspirației provine din marile turnee de concerte care l-au purtat pe compozitor inclusiv în zone – să le numim – exotice.

Așadar, Concertul în fa major este o lucrare de uimitoare virtuozitate pianistică. A fost susținută în compania Filarmonicii bucureștene, de tânărul pianist macedonean Simon Trpceski, un artist ce dezvoltă o virtuozitate instrumentală spectaculoasă, de mare strălucire, ferm susținută. Pe scurt, este unul dintre cei câțiva tineri virtuozi ai claviaturii, aflați – cum se spune – în top! Concertează în compania marilor colective simfonice ale lumii muzicale actuale. Inclusiv – iată! – la București. Dispune de o pianistică complexă ce etalează inclusiv valori timbrale de autentică sensibilitate expresivă. La cererea insistentă a publicului l-a mobilizat pe violonistul Valentin Șerban, concert-maestrul ansamblului, pentru a intona împreună celebra pagină Lebăda ce aparține Suitei Carnavalul animalelor. Iar aceasta extinzând interesul pentru zona imagistic-muzicală a autorului francez. Intenția a fost lăudabilă dar rezultatul, schimbarea timbrului instrumentului purtător al celebrei teme a lebedei, de la violoncel la vioară, a adus un efect modest. In acest caz, consistența timbrală atât de expresivă a corzii grave, nu a putut trece la nivelul înalt, specific, al intonației timbrale violonistice. Iată cum o bună intenție s-a dovedit a fi o gafă; scuzată doar de gândul cel bun privind colaborarea muzicală cordială pe care pianistul a avut intenția a o stabili cu unul dintre muzicienii „de top” ai ansamblului.

Prin contrast, important contrast, partea secundă a serii de muzică a fost dedicată marelui opus postromantic, Simfonia a VI-a, în la major, de Anton Bruckner. A fost marcat astfel momentul aniversar al bicentenarului nașterii marelui compozitor postromantic austriac. Originalitatea demersului componistic nu este tranșantă. Trebuie înțeleasă în contextul atât de special al epocii, al sfârșitului de secol XIX. Personalitatea lui Wagner era copleșitoare în epocă. In plan armonic erau atinse limitele sistemului tonal. Bruckner însuși îl admira! Dar nu se putea detașa de valorile simfonismului clasic beethovenian. A imaginat și a formulat măreția simfoniei postromantice în patru părți. Așa cum este realizată simfonia a VI-a, în la major. A păstrat structura clasică a genului cu parte secundă lentă urmată de un dinamic Scherzo. Evoluția simfonică este amplă. A fost scrisă, cum s-ar spune, „dintr-o trăsătură de condei”. Compozitorul nu a revenit asupra acesteia, cum procedase în cazul altor simfonii. Sunt piloni în baza cărora s-a orientat în realizarea domniei sale, dirijorul Gabriel Bebeșelea. Dispune de forța dramatică, constructivă, privind susținerea marelui discurs simfonic; iar aceasta inclusiv pe parcursul părții secunde, lente. Sunt bucuros să constat că publicul bucureștean a apreciat cu entuziasm acest mare opus simfonic, inclusiv realizarea acestuia. Menționez acest aspect dat fiind faptul că – în epocă - publicul vienez al primei audiții a reacționat cu vădită ostilitate vis-a-vis de acest important opus al simfonismului postromantic; le apărea a fi stufos, complicat de înțeles. Măreția lucrării părea a fi fost greu de pătruns!

Materialul a apărut anterior în revista Actualitatea Muzicală.