Cine-i hoţul, criminalul? E secret de stat!

Curtea de Conturi ne anunţa zilele trecute că a depistat nereguli în cheltuirea banilor destinaţi pentru activitatea Parlamentului în 2012. La o primă citire, încălcările nu par grave şi nici sumele ce i-au făcut suspicioşi pe auditori nu sunt chiar atât de mari. Ne-a părut totuşi curios că cineva, „deşi dispunea de spaţiu locativ în municipiul Chişinău, a beneficiat neregulamentar de indemnizaţia pentru chirie“.

Doar că n-am putut afla cine e fericitul/nesimţitul parlamentar care a ridicat contrar legii 20.300 de lei. Rămân anonimi şi trei indivizi care au primit bani de la stat în valoare totală de 124.200 de lei pentru întreţinerea „copiilor minori“ în vârstă de 20, 25 şi, respectiv, 29 de ani!

„Doamne fereşte! Nu dăm nume. Vom transmite materialele la Procuratură, pentru cercetări. Aşa e legea“, ne-au răspuns la Curtea de Conturi. Desigur, cum să dai nume? De ce să ştie omul de rând cine sunt eroii care-l fură? Şi dacă, între timp, se constată că „faptele din raportul Curţii de Conturi nu s-au adeverit“, aşa cum se întâmplă de obicei? Trebuie să respectăm „prezumţia nevinovăţiei“. Probabil, din această cauză nu aflăm aproape niciodată nici denumirile misterioaselor firme-fantomă implicate în tot soiul de scheme frauduloase despre descoperirea cărora ne anunţă falnic, din când în când, oamenii legii. 

Vă amintiţi cât tam-tam s-a făcut atunci când a falimentat Investprivatbank? Dar nici până astăzi n-au fost făcute publice numele firmelor şi persoanelor fizice care n-au rambursat credite de sute de milioane de lei, puse ulterior în cârca Băncii de Economii. Când l-am întrebat, acum trei ani, pe guvernatorul Băncii Naţionale, Dorin Drăguţanu, de ce nu o face, a invocat „secretul comercial“. Cu acelaşi termen se operează şi acum, când deja Banca de Economii are probleme mari ce ţin de recuperarea creditelor neperformante. Oficialii scâncesc că nu pot aduna banii împrumutaţi, dar nu îndrăznesc să dea numele celor care îşi bat joc de ei şi de noi toţi.

Dar să vedeţi cât de mult au grijă autorităţile ca nu cumva cineva să afle despre cetăţeni mai mult decât ar trebui! Am scris acum doi ani şi ceva despre faptul că „judecătoarea“ de la Tiraspol care l-a trimis după gratii pe jurnalistul Ernest Vardanean ar deţine cetăţenia Republicii Moldova şi că, în această calitate, ar putea fi trasă la răspundere penală de către organele noastre de drept. Aflasem informaţia „pe surse“, de aceea, am solicitat o confirmare oficială Ministerului Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor. Am trimis o listă de aşa-numiţi oficiali, procurori şi magistraţi din regiunea transnistreană, cerând doar atât: să ni se spună dacă sunt sau nu cetăţeni ai Republicii Moldova. Ce credeţi că ne-au răspuns subalternii lui Pavel Filip? Aţi ghicit: „Informaţiile solicitate sunt date cu caracter personal şi nu pot fi divulgate“.

La distanţă de doi ani, în februarie, mi-a fost dat să aud aceleaşi „argumente“ năucitoare din partea Departamentului Instituţiilor Penitenciare, care refuza să ne spună când şi în ce condiţii a fost eliberat din închisoare, la nici jumătate de termen, ucigaşul Vitalie Proca. Se întâmpla chiar în ziua în care toată presa internaţională scria că acesta a fost arestat la Moscova şi că e bănuit de tentative de asasinate la comandă comise la Bucureşti şi Londra. Să te cruceşti, nu altă! Câtă grijă pentru imaginea „nepătată“ a criminalilor are statul! 

După şapte lacăte sunt ascunse, de ceva vreme, şi „datele cu caracter personal“ din declaraţiile de avere ale demnitarilor. Bunăoară, aceştia sunt în drept să acopere numele soţiei/soţului şi astfel e mult mai dificil să verifici dacă respectivul are afaceri sau proprietăţi nedeclarate.

Şi mai interesant se aplică Legea privind protecţia datelor cu caracter personal în cazul rapoartelor financiare ale formaţiunilor politice. La capitolul venituri, în rapoartele depuse la scrutinele anterioare acum nu găseşti decât numele şi prenumele donatorului şi suma donată. Celelalte informaţii, disponibile anterior: anul naşterii, locul de muncă şi adresa domiciliului au fost şterse, pur şi simplu. Astfel, nu-ţi mai poţi da seama cine e cetăţeanul X şi de unde a avut impresionanta sumă Y pentru a o dona partidului Z. Despre ce fel de transparenţă de finanţare a partidelor mai putem vorbi în aceste condiţii?

O altă ciudăţenie, ca să nu zicem altfel, e că statul protejează până şi drepturile călăilor din perioada sovietică. Încercaţi să cereţi de la arhivă dosarul vreunui grangure bolşevic. Refuzul ar putea conţine unul dintre argumentele: „este informaţie clasificată“, „e secret de stat“, „sunt date cu caracter personal“.

Sub pretextul că apără drepturile omului, instituţiile de stat pur şi simplu restricţionează accesul la informaţii de interes public, protejându-i, de fapt, pe cei care încalcă legea. Prezumţia nevinovăţiei, confidenţialitatea datelor cu caracter personal, secretul anchetei, secret de stat, secret comercial... De foarte multe ori, nu sunt decât paravane legale pentru a acoperi nelegiuiri.