Cele mai importante lucruri în viaţă

Copil fiind, sărbătorile de iarnă erau perioada mea favorita din an. Lumea mi se părea mult mai bună şi parcă toţi vecinii erau mai veseli şi mai zâmbitori. Încă de prin 10 decembrie, pregătirile pentru întâmpinarea Naşterii Domnului începeau să ne ocupe foarte mult timp şi mama trebuia să se împartă între muncă la servici, curăţenie în casă şi pregătitul zilei pe care familia o aştepta cu cel mai mare drag.

Noi, copiii, ajutam la curăţenie şi stăteam, împreună cu ai noştri, la toate cozile care erau parte din ritualul sărbătorilor: coada pentru lapte, unt, smântână, brânză, carne, butelie, etc. De fapt, pentru orice aveai nevoie, coada şi îmbulzeala erau obligatorii. Fraţii mei mai mari stăteau de dis-de-dimineaţă şi, de nu de puţine ori, cântatul cocoşilor îi găsea tremurând în faţa vreunui magazin. La magazinele de carne, se stătea chiar şi cu o noapte înainte, şi cei doi fraţi mai mari împreună cu părinţii noştri făceau cu rândul, astfel încât fiecare dintre ei să apuce să doarmă un pic şi să nu rişte să îngheţe chiar de tot. Dimineaţa, atunci când eu mă trezeam, găseam toate cele pe masă şi pe mama fericită că are tot ce-i trebuie pentru a fi „în rând cu lumea”.

Eu, cel mai mic din familie, nu prea aveam treabă cu aceste lucruri. Mă dădeam cu sania pe dealul din strada Movilei până când eram nevoit să vin acasă îngheţat bocnă şi cu picioarele ude-fleaşcă, însă cu un rânjet mare cât toată faţa. Mama mă dojenea molcom şi mă scuipa să nu mă deochi atunci când îmi vedea roşeaţa din obraji şi mă obliga să-mi băg picioarele într-un lighean mare cu apă fierbinte în care punea şi nişte sare grunjoasă. Stăteam acolo până când mi se încreţeau degetele de la picioare şi moleşeala care mă cuprindea mă obliga să mă duc direct la somn.

Curăţenia era sfântă şi anevoioasă. Când eram foarte mic, nu aveam podele de lemn în casă, aşa că mama trebuia să lipească şi să văruiască. De la un moment încolo, de când s-au pus podele de lemn vopsit, toate erau şterse cu gaz (şi pentru ăla se stătea la coada) „să strălucească”. Mirosul de gaz este prezent în copilăria mea la fel cum este mirosul de prăjituri şi de cozonac.

Cu câteva zile de Crăciun, mama începea să facă o prăjitură care se face doar cu ocazia acestei sărbători, care la noi în zone se numeşte „Cămăşile Domnului” sau „turte”. Un aluat simplu este întins în foi foarte subţiri care sunt coapte pe plita sobei. Sute de astfel de turte sunt înmuiate într-un sirop înmiresmat de toate aromele pământului şi aşezate una peste alta, ca un tort, după ce se pune între foi o cantitate mare de zahăr sau miere şi nucă pisată. Migala coacerii acestor foi trecea neobservată pentru că părinţii noştri ne hrăneau cu povestiri din copilăria lor, care ne amuzau copios.

Nu ştiu de unde tata a reuşit să cumpere nişte ornamente chinezeşti care erau ca nişte globuri mari de hârtie, însă ştiu că în toate sărbătorile de Crăciun acestea erau folosite pentru a ne înveseli casa. Globurile alea aveau nişte canafi mari şi roşii care atârnau atât de jos încât ne mângâiau pe creştet de fiecare dată când ne alergam prin casă, jucând jocurile copilăriei.

Cu colindatul, nu prea mă duceam, pentru că-mi era ruşine. Mă duceam doar la prietenii de familie şi rudele extrem de apropiate, şi o făceam mai mult „din obligaţie”, pentru a nu fi consideraţi lipsiţi de respect. Bănuţii pe care-i obţineam, care nu erau mulţi, îi dădeam mamei şi ea îi folosea, imediat după sărbători, pentru a-mi cumpăra o haină nouă pe care s-o am la şcoală. De când am devenit adolescent, nu m-am mai dus cu colindatul ci doar cu Pluguşorul, şi o făceam împreună cu prietenii mei doar cât să ne urăm  părinţii. Toţi ne aşteptau cu bunătăţi aşezate frumos în platouri şi cu bradul împodobit. Nu de puţine ori, atunci când intram în curte, ieşeau cu noi să cânte şi să se bucure, versurile pe care ei le ştiau fiind întotdeauna mult „mai şmechere” decât ale noastre. Acolo unde în casa pe care o colindam era şi vreo fată frumoasă care plăcea vreunuia dintre băieţi, „urătura” conţinea şi versuri de genul „mătuşică, mătuşică/ ai o fata frumuşică/ dacă ai da-o după mine/ ah, ce bine ar mai fi/ dacă nu, dă-o la dracu’ s-o ia/ să faci cimpoi din ea/ să cânte la nunta mea!”, versuri care generau zâmbete şi chicoteli. Nu luam bani deloc, bucuria noastră fiind dată de faptul că puteam să-i urăm, că erau toţi în jurul nostru şi că toţi eram tineri şi sănătoşi.  

Masa de Crăciun era doar după ce se mergea la biserică. Dimineaţa, ai mei ne luau pe toţi la Biserică unde, imediat după slujbă, cereau preotului să binecuvânteze bucatele ca să ofere pomană „de sufletul celor morţi”. Împreună, mergeam la mormântul fratelui meu unde aprindeam o lumânare şi lăsam o cetină de brad lângă cruce, după care ne întoarcem acasă.  Acolo, ne adunam în jurul mesei şi petreceam timp împreună. Niciodată mâncarea nu a fost importantă şi fiorul sărbătorilor era dat de faptul că întreaga familie era acolo, unită în bucurie şi veselie.

Pe 24 decembrie mă duc la mama să-mi încarc sufletul. Ne adunăm cu toţii, mai puţin tata care face Crăciunul cu fratele meu cel mai mare, undeva in ceruri. La masă familiei va mai fi încă o generaţie, cea a nepoţilor, care are datoria să ducă mai departe ceea ce noi am fost învăţaţi în anii copilăriei noastre: „Tată, de la mine s-o aveţi: cele mai importante lucruri în viaţa sunt Dumnezeu şi familia ta! Dacă le ai pe astea două, restul devine mult mai uşor….”.

Crăciun Fericit, tuturor! Să vă bucuraţi de familie şi de toţi cei dragi!