Sexismul şi rasismul. Răni adânci în sufletul românesc

FOTO Arhivă

Zilele trecute am avut un vis. Se făcea că sunt într-o piaţă mare, cu lume multă care se tot holba şi râdea zgomotos atunci când se uitau la mine şi familia mea, soţia şi cei doi copii. Inima-mi bătea destul de tare şi, nu prea ştiu de ce, dar frica pusese stăpânire pe mine, iar ai mei păreau şi mai speriaţi decât eram eu. Scâncetele lor înăbuşite mă sufocau şi cu greu puteam să rămân drept, în picioare.

„Nu vă speriaţi, tata e cu voi” am spus copiilor în timp ce toţi patru ne-am luat în braţe. Băiatul nu plângea însă chipul fetei mi-a sfâşiat sufletul. „Lulughia, să fii curajoasă! Poate dă Dumnezeu să rămânem împreună…”. Lacrimile curgeau şiroi pe faţă ei împietrită de groază. Neputincios, am pus capul în pământ. Si atunci am văzut lanţurile care ne înconjurau picioarele.

În faţa noastră se opreşte un bărbat îmbrăcat în nişte haine „de domn”. De nicăieri apare încă un bărbat, cu o faţă păroasă şi cu un bici în mână. Cei doi încep să discute şi cu fiecare vorbă pe care o ascult, simt cum sângele curge mai repede în vene, aud cum inima bate din ce în ce mai tare, şi simt că picioarele mi se înmoaie. Mă sprijin de femeia de lângă mine, şi ea de mine.

„Fata asta”, zise părosul arătând spre Lulughia, „E neatinsă încă! Are 11 ani şi ştie deja să maseze picioarele boierilor! Ăla care va avea parte de ea se va bucura de desfătări nemaivăzute! Nu mai zic că face mâncare, curăţenie...si nu iese din vorba bărbatului nici bătuta!”. Părosul râde, scuipă în palma şi-şi strânge mână cu domnul bine îmbrăcat. În mâna Părosului sunt numărate câteva monede şi fata este smulsă de lângă mine. „Dade, nu-i lăsa să mă ia! Ce mă fac eu fără voi?”. Nu am putut să spun şi să fac nimic şi lacrimile urlate cu strigăte de disperare ale Lulughiei şi ale femeii de lângă mine m-au împietrit. „5 galbeni? Doamne, oare atât face sufletul unui om? Cum poţi să accepţi atâta durere?”. Dumnezeu nu mi-a răspuns…..

Părosul şi domnul au început să râdă atât de tare încât şi acum am senzaţia că-mi sfredelesc sufletul. Mi-am strâns copiii de după umeri, aducându-i mai lângă noi. „Boierule”, zic cu glas scăzut Părosului, „te rog, dă-ne împreună cui ne-oi da. Copiii sunt mici, şi au nevoie de mamă şi de tată”. O lovitură de bici m-a făcut să cad la pâmânt. „Să nu-mi spui mie, cioară, ce să fac! Tu să vorbeşti când ţi-oi spune eu, altfel jar mănânci‘. Din nou, am tăcut. Şi nu am făcut nimic.

M-am trezit singur, fără femeie şi fără copii. Totul se învârtea în jurul meu şi mă bălăngăneam aşa cum o face un om bolnav care vrea să arate că poate să stea în picioare chiar dacă el este în pragul prăbuşirii. Eram într-un vârtej cu ţipete şi urlete şi simţeam că nu am aer. Am căzut în genunchi şi mi-am strâns capul cu mâinile în încercarea de a face linişte. În jur vedeam oameni care treceau pe lângă mine şi care păreau că nu mă văd, dându-mi credinţa că nu exist. M-am simţit mic şi toţi păreau nişte uriaşi care sunt gata-gata să mă calce-n picioare. Şi dacă aş fi putut, aş fi sărit la gâtul lor.

Din depărtare, un chip luminos se aproprie. Îmi zâmbeşte şi-mi pune mâna pe umăr. Ne privim şi liniştea din sufletul lui mă ajută să-mi calmez simţurile şi trăirile. „Om bun, sunt aici să te ajut şi să îţi spun că te iubesc!”, zise fiinţa din faţa mea. Nu ştiu cum şi de ce însă lanţurile care-mi strângeau picioarele cad şi, odată cu ele, lumea începe să mă vadă. Unii aleg să-mi zâmbească şi câţiva, chiar sar să mă ajute să mă ridic. Alţii, mă huiduiau şi mă înjurau însă ceea ce conta pentru mine nu erau ei, ci cei care erau acolo sprijinindu-mă să mă ridic. Ca prin minune, familia mea reapare şi Lulughia îmi zâmbeşte din nou. Lânga ea sunt copiii celor care m-au ajutat să mă ridic, iar jocul şi vocile lor zglobii au acoperit din ce în ce mai tare corul celor care mă înjură. M-am trezit zâmbind.

Mă gândesc dacă ceea ce am văzut în vis a fost doar rodul imaginaţiei sau o amintire din istoria familiei mele. În acea dimineaţă, mi-am adus aminte de toţi cei care mi-au zâmbit în viaţă şi care, prin liniştea din sufletul lor, m-au făcut să nu-i iau în seamă pe cei ce m-au huiduit. Mi-am adus aminte de cei care, în vremuri în care sclavia/robia era valoarea universală, au ales să promoveze „emanciparea”, riscând chiar prigoana şi întemniţarea. Mi-am adus aminte ce toţi cei care au reuşit să vadă în cei ca mine potenţialul şi nicidecum etnia şi culoarea.

În aceste zile se discută mult despre sexismul şi rasismul românesc. Sunt răni adânci pe care societatea noastră le poartă de secole întregi. Schimbarea trebuie să se întâmple, însă pentru a avea o schimbare reală şi solidă este nevoie de echilibru, dialog real, investiţii serioase în educaţie şi răbdare. Nu putem aştepta ca societatea noastră să-şi schimbe modul de relaţionare de secole în câteva zile şi nici ca parte dintre noi să fim deschişi în a ne schimba comportamentele imediat.

Cei care cerem „respect” trebuie să fim înţelepţi şi să avem în minte nevoia internalizării valorilor pe care noi le promovăm de către restul societăţii. Cei care fac apel la valorile „tradiţionale” şi conservatoare trebuie să înţeleagă că societatea din secolul XXI nu mai este ancorată în valorile secolului XIX. Cei care se află între au nevoie se argumente solide pentru a îmbrăţişa cauza modernizării României bazat pe respect, interculturalitate şi respectarea demnităţii umane.

Urmează o luptă care poate aduce o schimbare fundamentală, în bine sau, Doamne-Fereste, în rău, a societăţii în care trăim. Vor câştiga cei care vor avea răbdare, vor ţine cont de rezistenţă la schimbare a celuilalt, vor oferi smart (economic) arguments şi vor înţelege că schimbarea celuilalt începe cu propria lor schimbare.