Cehov şi încălzirea globală

Din câte combinaţii postmoderne există pe seama lui Cehov n-am auzit de vreo piesă în care să se ajungă până la încălzirea globală.

Ei bine, dramaturgul american Cristopher Durang (n.1949) a găsit soluţia de a-l face mai actual decât credeam pe marele dramaturg terminând piesa „Sonia şi Vanea şi Maşa şi Nina şi Spike” cu un monolog despre pericolele care ne pândesc datorită încălzirii globale, consecinţă şi ea a atâtor rele tratamente pe care le aplică omul azi naturii înconjurătoare.

Până la acest discurs final pus în gura Ninei, dar scris aici nu de avangardistul Costea Treplev ca în Pescăruşul ,ci de Vanea ( Unchiul) se petrec multe chestii , care mai de care  mai năstruşnice, implicându-i pe eroii acestei comedii cu părinţi atât de celebrii într-o poveste din zilele noastre. În ghiveciul postcehovian pe care aflăm cu stupoare că l-au apreciat cunoscătorii acordându-i premiul Tony,  autorul, actor la bază ca şi regizorul, zburdă prin paginile capodoperelor evocate combinând aiuritor replicile şi  biografiile celor luaţi drept reper. Dar Vanea nu e tocmai Vanea, ( povestea cu gay-ul mai ales e cam  hodoronc –tronc şi bine-ar fi ca spectacolul să renunţe la acest episod) El e , vai un rentier din Pensylvania îmbătrânit prematur , care-şi duce zilele în plictis şi lâncezeală lângă sora lui Sonia, nu cea ştiută din piesa Unchiul Vanea, ci una îngălată, înrăită şi ratată mai ales ca femeie. Cum orice actor de talia lui Gheorge Visu tânjeşte după un Cehov, era de aşteptat ca actorul să-l ia în serios pe acest surogat de Vanea punând  de la el pentru a salva personajul căptuşindu-l cu trăiri şi subtilităţi dincolo de replicile stupide cu care-l dotează autorul. În partea a doua mai ales, când printr-o voltă bizară şi inexplicabilă piesa o ia spre melodramă arătându-ne cum mocnea în Vanea scriitorul angajat ( la bază, un amestec de Trigorin şi Treplev) şi cum are el viziunea unei apocalipse pe care ne-o comunică şi nouă sub forma unei tirade ce-i drept emoţionante despre pericolele susnumitei încălziri globale.

Din nou norocul momentului e Visu care smulge aplauze fiindcă actorul are evident în cap o altă piesă şi în general lumea lui Cehov, frământată la vremea ei de multe şi grele probleme precum destinul şi ratarea, salvarea prin  munca, prin iubire, contemplarea şi visarea, gloria râvnită şi cea nemeritată, lumea de ieri şi cea de mîine, etc,etc….Aşa se face că perorând un text plin de banalităţi, pe alocuri ilar, Visu încarcă momentul de o binevenită gravitate făcându-ne să uităm evoluţia lălâie din prima parte. Pe prispa casei unde-şi petrece zilele privind în zare şi aşteptând poetic venirea bâtlanului albastru Vanea din piesa americanului e acompaniat de sora sa vitregă, zicese ,Sonia care are din strămoaşa ei cehoviană doar ideea femeii ratate.. De ciudă că nu i-a prea ieşit în viaţă mai ales cu  bărbaţii  aceasta sparge ceşti, bate cu polonicul într-o oală de inox producând în general mult zgomot pentru nimic. Liliana Pană costumată ca o bunicuţă cu fes şi halat de molton, e exact cum se cere, ridicolă, dar se reabilitează în partea a doua afişând ţinuta de petrecere şi ceva mai mult creier. Actriţă recomandată mai ales pentru dramă, pentru care are şi un glas adecvat, ea încearcă aici din răsputeri să se replieze pentru a fi pe placul viziunii. Spectatorii o vor simpatiza precis mai mult în final când scapă de comedie fiind mai adecvată când se bucură sincer de liniştea iazului pe care-l contemplă împreună cu rudele ei cehoviene. Lipseşte din tabloul acesta de final Nina pe care autorul o scoate din scenă mai devreme, după ce le spune celorlalţi ceva de genul : mi-a făcut plăcere ! Tânăra Ana Bianca Popescu  în rolul ce trimite la Zarecinaia zumzăie adolescentin prin scenă, e eminamente pozitivă, solară şi…blondă. O prezenţă cât se poate de agreabilă.În fine Maşa , un amestec de Arcadina, actriţa din Pescăruşul, cu Ranevskaia, căci se vorbeşte pe aici şi despre despre o livadă şi cu ceva din biografia odiosului moşier Sereabreakov, fiindcă vrea să vândă conacul îndurerându-l pe Vanea, e un personaj ceva mai dinamic şi coerent . Mihaela Rădescu ia taurul de coarne şi cu talentul ei sigur şi inteligenţa din dotare dă personajului carne aşa încât poate sta în picioare şi dincolo de Cehov.

Are scene de exaltare erotică atunci când tabără pe cel numit Spike- un gigolo de modă nouă- altele de grandomanie când cere supunere piticilor din anturaj la petrecerea unde ea va fi Albă ca zăpada, şi altele de melancolie şi gând sincer spre final când redevine umană şi renunţă să vândă conacul. Actriţa arată pe această gamă largă că e în toată puterea creaţiei şi ar merita o mai mare atenţie din partea regizorilor pentru partituri pe care le merită. Condimentată cu tot felul de  trimiteri la obiceiurile americanilor, la practici mai mult sau mai puţin puerile care –i fac pe unii să-i numească pe aceştia copii mari, piesa aduce în scenă şi două personaje exotice ,din afara sferei de referinţă culturală cehoviană prin care speră să câştige teren comedia şi…actualitatea. O menajeră cu vag ascendent indios care mimează ritualuri magice şi tulbură la propriu atmosfera când se joacă de-a transa trântind şi bufnind ( aici coloana sonoră ar putea să nu mai pluseze făcând vacarmul inestetic) şi un june libidinos , escroc sentimental , care-şi eshibă libidoul când pe faţă când pe dos ( e hetero , ne spune ca o scuză, amanta) Care va să zică aceştia ar simboliza ceva din lumea de azi , pusă-n contrast, o lume  excentrică, superficială, isterică şi dezorientată pe umerii căreia stau sarcinile de a ne înveseli şi de a duce spectacolul înspre comedia bulevardieră , ceea ce şi este. 

Menajera e Andreea Grămoşteanu, vulcanică, intempestivă cam fără măsură, deranjându-şi vizibil partenerii atunci când vrea să acapareze prim-planul. Nu e cazul fiindcă actriţa are resurse de  a se remarca şi fără a se da peste cap cu orice preţ. Spike, în calitatea sa de sex-simbol etalându-şi bicepşii şi sex appealul e interpretat de Ştefan Lupu, actor cu calităţi de  gimnast pe care şi le exploatează voit până la caricatură. Una peste  alta spectacolul de la Teatrul Foarte Mic în decorul de atmosferă al Mariei Miu şi regia tânărului Horia Suru ( cam la prima mână ), e un  succes de public. L-am văzut într-o seară obişnuită cu spectatori de toate vârstele şi pretenţiile care s-au distrat bine aplaudând cu foc. Ceea ce la urma urmelor nu e rău fiindcă teatrul e al tuturor. În ce-l priveşte pe cronicar el nu poate să nu se gândească însă, la faptul că prea multe texte oarecari ajung pe scenă graţie internetului de unde sunt scoase de-a valma şi prea adesea actorii intră în capcana unor propuneri aparent pe măsura lor. Măsura celor din acest spectacol e niţel alta, dar îi înţelegem fiindcă nu-i aşa, nu e bine nici să-ţi treacă vremea aşteptând rolurile adevărate. Mai lăsaţi internetul băieţi şi mai căutaţi şi prin biblioteci !