Ce mai faceţi, Codrina Pricopoaia?

Codrina Pricopoaia

”De cîte ori merg la un concert rock, posibilitatea revenirii la adolescenţă îmi înfloreşte în suflet şi zîmbesc ca o bunică încîntată în faţa strănepoţilor”. Ce mai faceţi este un proiect jurnalistic de salut.

Cu ce vă ocupaţi în 2013 ?

Codrina Pricopoaia : Ca o adevărată româncă verde, nu pot să răspund altfel decât  « ce să fac, bine ». Până la urmă tot un fel de « ça va, ça va, et toi ? ». Dar în faţa ochilor atenţi şi a urechilor îngăduitoare, continui…ce să fac, bine. Sondez în fiecare zi ce înseamnă iubirea maternă, mă minunez de fetiţa mea, sunt obosită, o iau de la capăt, fac planuri în cap, petreceri cu prietenii, preţuiesc momentele când mă duc la teatru, la concerte, sunt frustrată şi uimită cînd încerc să văd, la Paris, filmul Django Unchained şi e complet şi azi şi mâine…

În 2013…încerc să mă ocup cu continuitatea.

Să continui să joc Amalia respire profondément, de Alina Nelega, în regia lui Bobi Pricop.

să continui să scriu acea piesă cu gunoieri şi oameni care mănîncă fără oprire, extaz francez şi sport naţional,

încerc să organizez o serată cu prieteni artişti pentru a aduna fonduri pentru un bebeluş care se numeşte Cezar Iulian Marin şi care trebuie operat în străinătate…

voi turna în mai pentru un film şi fibra mea maternă tresare, e prima dată cînd îmi voi lăsa comoara fără sa o iau cu mine,

voi merge la Avignon pentru a pune bazele unui proiect teatral despre spitalul Monfavet, unde cîndva a fost internată şi Camille Claudel.

Şi tot în 2013 aş vrea să reuşesc să ajung de cît mai multe ori acasă, la Roman, la Bucureşti, poate anul ăsta voi simţi din nou primăvara adevărată ?

Cine/ ce anume  v-a tăiat răsuflarea (de indignare, de încîntare...) în ultima vreme?

Codrina Pricopoaia : Hm...de indignare? E simplu să răspund  şi nicidecum cultural (dacă asta se aşteapta de la mine?) Acum cîteva zile am încercat (a treia oară) să văd Django. Organizarea precisă a serii, baby sitter pentru cea mică, rochiţă punkistă şi machiaj asortat, iau un taxi să ajung mai repede...pentru un itinerariu evident  şi fără nici o complicaţie, de la mine pînă-n centru. Mai schimb o vorbă cu nenea şoferu’, e prima lui săptămână, şi-a activat GPS-ul, discutăm, zîmbim, politeţuri fără profunzime  dar pline de amabilitate. Îmi dau seama că tehnica e înşelătoare, îi atrag atenţia domnului care conduce vesel şi plin de încredere în noua lui meserie...Dar el iubeşte tehnica şi are încredere, prin urmare nu cercertează...ajungem pe o straduţă întortochiată, o maşină ne blochează, pînă la urmă reuşim să avansăm...una peste alta, încep să nu mai fiu amabilă, rămîn politicoasă, domnu’ e în continuare foarte calm, GPS-ul e sfînt, eu insist ca nu e aşa, pana la urmă renunţ, deja ştiu că filmul a început, plătesc, cobor din taxi, o iau pe jos, măcar să văd nişte prieteni...Şi unde e indignarea? Ei bine, am fost indignată impotriva kabbalei destinului care m-a împiedicat  să văd ultimul Tarantino, ba chiar şi indignată de Tarantino şi de Smart-ul care mi-a tăiat calea pe trecerea de pietoni, de vînzatoarea care mi-a dat un panini în loc de un sandwich...da, şi mai ales  indignată că în toată furia mea,  politeţea m-a impiedicat să ţip la domnu’ cu taxiu’ pentru că săracu’, era prima lui săptămână de lucru...Gata, civilizaţia m-a mestecat şi în plastilina non reactivă m-a transformat!!!

De fapt, dacă e cineva care mă indignează, sunt eu, doar eu.  Pentru că, deşi rezist, simt cum mă prind prejudecăţile, vîrstele, tiparele, imaginile, mărunţişurile, apatia, cotidianul, obisnuinţa, cinismul...

Ai, ce imi faci, Cristina, cu întrebările tale...

Şi da, e ceva ce îmi taie rasuflarea de încântare în mod recurent. De fiecare dată când merg la un concert rock, e un moment în care muzicienii şi publicul intră într-o transă aproape dionisiacă, un fel de eroism al efemerului care ii prinde pe toţi, îi văd cu aripi şi în imagini de film, şi această posibilitate a optimismului deşănţat,  a comuniunii, a revenirii la adolescenţă îmi înfloreşte în suflet şi zîmbesc ca o bunică încântată în faţa strănepoţilor. Desigur, e ce se întîmplă în orice formă de artă, dar mie chitaristul ăla care tropăie iubindu-şi chitara mi se pare tare frumos!

Ce întrebare nu vi s-a pus niciodată şi răspunsul era esenţial?

Codrina Pricopoaia : Nu m-a întrebat nimeni niciodată dacă sunt fericită.

Nu în mod particular, dacă sunt fericită că a ieşit bine un spectacol, sau dacă sunt fericită ca am un copil, sau dacă sunt fericită că m-am mutat, nu.

E vorba de întrebarea aceea care te întreabă pe tine, doar pe tine în esenţa  ta, eşti fericit(ă)?

Poate tatăl meu mi-a pus această întrebare, dar într-un fel pudic, spunîndu-mi...”ştii, de un timp sunt atît de fericit încît mi-e şi frică”...Avea dreptate, puţin timp după aceea a plecat  înspre un loc luminos. 

Nu m-a întrebat nimeni dacă sunt fericită, iar ceea ce ar fi esenţial pentru mine nu e răspunsul ci faptul că nu aş şti să răspund, ar fi persoana care mi-ar pune această întrebare, momentul în care ea ar fi pusă.  

Nu cumva e întrebarea care e esenţială, Cristina?

 Codrina Pricopoaia, absolventă de filosofie şi de teatru, este stabilită la Paris din 2004. Participă de mai multe ori la Festivalul din Avignon, colaborînd cu companii franceze şi româno-franceze. Din 2004 joacă în principal la Paris însă are şi bucuria de a participa la festivaluri de teatru din ţară (2005, L'histoire du communisme racontée aux malades mentaux de Matei Vişniec ; 2008 Orgasm Adult scăpat de la Zoo, de Dario Fo, regia Gheorghe Balint ; 2010 Mamaliga, de Codrina Pricopoaia, regia Dominique Fataccioli ; 2011, Canin Felin, regia Eugen Jebeleanu). Mare consumatoare şi iubitoare de rock, pleacă la drum în 2008 şi în 2009 la festivalul Rock pe Mureş, Arad, cu trupa de stoner Loading Data;  fascinată de aptitudinile artistice ale copiilor, creează şi animează timp de doi ani atelierul de teatru al asociaţiei Hors la Rue ; are plăcerea de a colabora cu France Culture, cu Primaria oraşului Lilas. În prezent termină corecturile la Cartea Viţelului ce va fi editată în limba franceză la finele anului 2013 şi continuă proiectele teatrale.

Nota Bene : „Ce mai faceţi?” este un proiect jurnalistic de salut (etimologic, salut însemnă reverenţă dar şi salvare, mîntuire). Trei întrebări tipizate cu răspunsuri atipice, o invitaţie de a ne saluta unii cu alţii – scriitori, politicieni, artişti, jurnalişti, oameni obişnuiţi şi neobişnuiţi –cînd ne întîlnim la răscruce, prin ecran interpus.

Au răspuns Ana Blandiana, Bodo George Bodocan, Virgil Tănase, Teodor Baconschi, Daniela Nane, Codrina Pricopoaia.

<p> <a href="http://www.trafic.ro/top/?rid=adevarulro" onclick="window.open('http://www.trafic.ro/top/?rid=adevarulro');return false;"> <img alt="trafic ranking" src="http://log.trafic.ro/cgi-bin/pl.dll?rid=adevarulro"> </a> </p>