Ce mai faceţi, Teodor Baconschi?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ministrul de Externe Teodor Baconschi

«M-a încîntat recent omagiul guvernului Ponta la adresa guvernului din care am făcut parte.» Cu ce vă ocupaţi în 2013?

Cu ce vă ocupaţi în 2013?

Teodor Baconschi : 2012 a fost pentru mine atît de prost, încît am păşit în 2013 plin de optimism... Am în şantier patru proiecte complementare: îmi caut un job adecvat în sectorul privat, dezvolt Fundaţia Creştin Democrată, scriu o carte despre mandatul meu ca ministru de Externe şi voi începe, probabil, o emisiune de televiziune. 

Cine/ ce anume  v-a tăiat răsuflarea (de indignare, de încîntare...) în ultima vreme?

Teodor Baconschi : M-a încîntat recent omagiul guvernului Ponta la adresa guvernului din care am făcut parte: tot ceea ce USL a criticat cu ferocitate pînă anul trecut – controlul deficitului, limitarea cheltuielilor publice, gazele de şist, Roşia Montana, acordul cu FMI, regionalizarea, co-plata în sănătate şi multe altele – figurează acum în topul agendei, cel puţin ca intenţie. Cu practica e mai greu. Şi cu noua ploaie de taxe & impozite, puse în sarcina sectorului privat. 

Ce întrebare nu vi s-a pus niciodată şi răspunsul era esenţial?

Teodor Baconschi : Cele mai inteligente întrebări nu ne vor fi puse niciodată ! Ne putem baza cel mult pe noi înşine şi pe recursul la clasici :) Ca să nu mă eschivez cu o butadă, voi spune ca nu m-a întrebat nimeni care a fost cea mai fascinantă personalitate întîlnită de-a lungul carierei mele diplomatice. Raspunsul e simplu: Papa Ioan Paul al II-lea. 

Fragmente inedite din cartea pe care Teodor Baconschi o pregăteşte la editura Curtea Veche :

  • Nu cred că forţa unui stat se reduce la proiecţia acesteia în termeni de hard power. Există şi puterea persuasiunii, jocul de sumă nulă, exploatarea promptă a unor circumstanţe schimbătoare. State medii, precum România, pot câştiga puncte şi fără arsenalul de F16 al Arabiei Saudite. Şi fără petrol. Sau fonduri de investiţii miliardare. Contează enorm postura ta geopolitică, inteligenţa de a o fructifica şi tenacitatea de a invoca principiile, chiar şi atunci când prevalează dreptul forţei sau calculul cinic.  
  • În diplomaţia epocii postmoderne, graniţa dintre poziţionările clasice - realism versus idealism - s-a estompat. Sunt wilsonian, ca om de formaţie umanistă. Sunt realist, ca om de dreapta. Consider că decizia de politică externă este rezultanta unei analize pornite dintr-o antropologie istorică pesimistă, dar, în acelaşi timp, reiese şi din încrederea în raţionalitatea ultimă a fiecărui actor.  
  • Am învăţat cum se poate câştiga influenţă doar prin soft power la Vatican. Sfântul Scaun este, conform definiţiilor stricte ale dreptului internaţional, un imens ONG! E doar observator în incintele multilaterale precum ONU, OSCE sau Consiliul Europei. Şi totuşi, a avut o contribuţie decisivă la umplerea "coşului III" de la Helsinki, în 1975, aşa cum personalitatea lui Ioan Paul al II-lea a contat enorm în dezmembrarea sistemului comunist. Orice mare putere e şi o putere spirituală. De pildă, americanii au cucerit mai multe "teritorii" şi "inimi", exportându-şi cultura şi stilul de viaţă, altfel decât au făcut-o vreodată pe calea războiului. Sunt convins, în contrapartidă, că URSS nu s-a prăbuşit doar din motive economice, militare sau ideologice, ci pentru că a propus un model de societate nerealist, neatrăgător şi lipsit de farmec. Rusia precomunistă a influenţat mult mai mult Occidentul prin marea ei cultură, decât a făcut-o Stalin, instrumentând propaganda roşie sau cumpărând conştiinţa faimoşilor "tovarăşi de drum".  
  • 25 de luni de mandat: un ministru de externe trebuie lăsat să lucreze tot ciclul electoral. Eu am deschis o serie de şantiere diplomatice în primul an şi am finalizat o parte dintre proiecte în anul secund - sunt sigur că vom reveni cu detalii. Nu pot spune că am avut suficient răgaz pentru a-mi impune viziunea. M-am străduit să depăşesc - prin fapte - doctrina izolaţionistă potrivit căreia România poate şi trebuie să se descurce singură, într-un context regional şi mondial ostil. Acest mod de a gândi, specific diplomaţiei comuniste,  e încă viu în multe dintre articulaţiile sistemului. Dacă vrem să dezvoltăm rapid şi sănătos România, e obligatoriu să ieşim din mitologia autarhistă, fabricată în laboratoarele ideologice ale ceauşismului terminal.  
  • Am condus diplomaţia într-un interval de turbulenţe nemaipomenite: criză mondială, atât pe plan economic şi financiar, cât şi sub raportul unor reaşezări geostrategice prost sau insuficient negociate. Practic, în aceşti doi ani, majoritatea certitudinilor legate de anii 90 - de la lumea monopolară ca reflex eshatologic al unei eterne pax americana, până la triumful neoliberal al globalizării - au fost supuse unui val de cutremure. Lumea arabă a intrat în fibrilaţia revoluţionară, dar nu a ajuns încă la o democraţie funcţională. Dimpotrivă, posibilitatea ca islamul radical să ocupe scena internaţională e mai mare ca oricând, pentru că naţionalismele arabe nasseriste, specifice anilor ‘60, nu mai pot stopa exercitarea shariei.  
  • Americanii privesc spre Asia şi sunt nemulţumiţi de europeni, care vor securitate, dar nu alocă bani suplimentari în bugetul apărării. Proiectul UE gâfâie sub atacul populismului şi al sentimentului că diferenţa dintre fondatori şi noii membri nu se poate reduce în viitorul previzibil. Iar asta blochează, cel puţin psihologic, atât de necesarul proces al extinderii...  
  • În ultimii douăzeci de ani, titularii Externelor au fost la bază ingineri, istorici, jurişti sau chiar istorici de artă. Mulţi au preluat ministerul fără să fi fost vreodată ambasadori sau secretari de stat. Cred că studiile mele – iniţial teologie, în plin comunism, şi apoi doctoratul la Sorbona în istorie comparată a religiilor -  mi-au oferit o bază culturală solidă, pe care cei aproape  cinsprezece ani de exerciţiu diplomatic au rafinat-o suficient. Am muncit cu pasiune pe teren diplomatic, fascinat de diversitatea lumii şi a elitelor sale, cunoscute în fel şi chip. Mai e ceva de spus? Da, şi anume că rezerva faţă de teologie şi religie în general degajă un neplăcut aer de comunism răsuflat sau de stângism extrem.

Nota Bene : „Ce mai faceţi?” este un proiect jurnalistic de salut (etimologic, salut însemnă reverenţă dar şi salvare, mîntuire). Trei întrebări tipizate cu răspunsuri atipice, o invitaţie de a ne saluta unii cu alţii – scriitori, politicieni, artişti, jurnalişti, oameni obişnuiţi şi neobişnuiţi – cînd ne întîlnim la răscruce, prin ecran interpus. (C.H.)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite