Călăuza (I)

Ajung în noaptea cumplită în care Dmitri Karamazov, pitit după nişte tufe, îşi pândea tatăl, Fiodor Pavlovici Karamazov, care stătea la fereastră, aşteptând-o pe Gruşenka... Ştiu ce se va întâmpla cu toate personajele cărţii.

Trenul opreşte în Chiraftei. Nicio lumină în haltă. În vagonul bine luminat, sunt singurul pasager. Mai am o staţie şi trebuie să cobor. Mă uit pe ecranul mobilului. E nouă şi zece. Peste zece minute sunt în Fârţăneşti. Păcat că trebuie să-mi întrerup cititul. E atâta lumină şi linişte în Transferoviar! E un tren bun de lectură pe linia asta secundară. Nu te bate nimeni la cap, cum se întâmplă în autobuzele din Bucureşti. Şi Dostoievski te vrăjeşte să mergi cu el până la capătul liniei. Dar eu trebuie să cobor la următoarea staţie, am treabă.

Uşile vagonului se închid automat şi trenul zvâcneşte înainte. Hai să mai citesc ceva! Citesc, dar îmi amintesc ce scenă de umor nebun este cea în care Dmitri se duce disperat la cuconiţa Hohlakova şi îi cere trei mii de ruble cu împrumut, iar ea îi spune: „Am să-ţi dau mai mult de trei mii de ruble, infinit mai mult!“, şi Dmitri face ochii mari, nevenindu-i să-şi creadă urechilor, uite că va scăpa de datorie!, dar femeia îi prezintă un „business plan“, să plece în Siberia, să descopere o mină de aur, s-o exploateze şi „să te întorci în mijlocul nostru, să ne stimulezi şi să ne îndrumi pe toţi şi reputaţia dumitale să ajungă până la Ministerul de Finanţe, care o să apeleze la dumneata, pentru că rubla noastră e în mare impas...“. Trenul s-a oprit.

Dostoievski te vrăjeşte să mergi cu el până la capătul liniei. Dar eu trebuie să cobor la următoarea staţie, am treabă.

De ce-a oprit? Mă uit pe geam. Nu văd nimic. Am ajuns aşa de repede în Fârţăneşti? Chiar aşa de repede. Sar de pe banchetă, îmi apuc geanta, bag cartea în geantă. Aud cum uşile vagonului se deschid. E staţie! E Fârţăneştiul! Cum, dracu’, m-am luat cu cititul! Pun piciorul pe prima treaptă a vagonului şi mă aplec să văd mai bine. E beznă. Nu disting nimic. Nu seamănă a Fârţăneşti! Ştiu Fârţăneştiul, am făcut drumul ăsta toată vara, e un sat curăţel din sudul Moldovei, îl ştiu, dar pe lumină...

Aud piuitul care anunţă că uşile se închid automat. Mă întorc în vagon şi strig disperat: „Ăsta e Fârţăneştiul?“. Ştiu că nu e cineva care să-mi răspundă, dar îmi răspunde un moldovean care moţăie pe banchetă: „După Chiraftei vine Fârţăneştiul!“. Aha, deci e Fărţăneşti! Pun  piciorul pe a doua treaptă, nu vreau să ajung la Târgu-Bujor, acum, în noapte, cu ce dracu’ o să fac drumul înapoi? Uşile vagonului mă prind, dar se deschid, trenul a plecat deja din haltă, dar ce haltă a fost?, dracu’ s-o ia!, trenul prinde viteză, să sar!, să sar!, trebuie să sar, să ajung la Fârţăneşti, am treabă...

Sar în beznă şi îmi simt tălpile cum se înfig în pietriş, picioarele parcă mi-au intrat în gât, mă rostogolesc pe ceva tare, nu mai văd nimic. Bine că nu mi-au sărit ochelarii, bine că mi-am ţinut geanta în mână!

Mă ridic şi mă uit la trenul care se îndepărtează molcom. Mă dor picioarele de crăp! Mă uit în stânga, mă întorc în dreapta, în jurul meu se întinde întunericul. Am rămas în beznă. 

(Va urma săptămâna viitoare)