Bucureştiul dulce-amărui

Nu sunt bucureştean, nu cred că mi-aş fi dorit să fiu şi nici nu-i invidiez pe cei ce sunt. Cu toate acestea nu simt deloc că ar fi cel mai mare rău ce mi s-ar putea întâmpla periodicele treceri prin Capitala României. Dimpotrivă, le aştept, mă bucur la gândul că sunt şi că vor veni.

Nu fac parte nici din categoria „extremelor”. Nu sunt nici din rândul celor ce declară cu emoţie, adesea prefăcută, că adoră Bucureştiul, dar nici dintre cei ce susţin ritos că nu ar putea trăi nici măcar o săptămână în oraşul de pe Dâmboviţa. Cu atât mai puţin o viaţă.

Cu toate acestea, îmi plac cărţile despre Bucureşti. Îmi place să le citesc şi să scriu despre ele. Fac parte dintre lecturile mele de bază scrieri de altădată, pe care le ştiu foarte bine a fi „minore”, aşa cum e de pildă Calea Victoriei a lui Cezar Petrescu, dar şi piese de teatru pe care îmi place să le văd repuse în scenă. Ca, de pildă, Visul unei nopţi de vară  sau Acolo, departe.

Am avut bucuria ca în vremea din urmă să citesc, uneori chiar să scriu despre câteva volume recent apărute. Cărţi datorate unor scriitori străini ce au trecut prin Bucureştiul interbelic, un oraş căruia i-au admirat frumuseţea, savoarea, dar i-au descoperit şi contradicţiile. Am în vedere trecerile bruşte, nepregătite de nimic, de la o modernitate solidă, defel mimată, la un patriarhal, ba chiar la un rustic ce nu putea decât să-i lase cu gura căscată pe cei cărora le ieşea în faţă pe nepusă masă. Mă gândesc, desigur, la cărţi precum superba Bucureşti a lui Paul Morand, pe care am regăsit-o toamna trecută, în traducerea lui Emanoil Marcu, după ce, cu zeci de ani în urmă, am ascultat-o pe undele scurte ale Europei libere, serializată în Povestea vorbei de Virgil Ierunca. Dar şi Trilogia Balcanilor de Olivia Manning sau Memoriile unui antisemit de Gregor von Rezzori din care nu avem, din păcate, decât primul volum.

Bucureşti- Praf şi sânge de Margo Rejmer pe care am citit-o, iată!, în ediţia poche din 2016 de la Polirom, cea princeps de acum doi ani scăpându-mi în mod inexplicabil, e o carte despre Bucureştiul de azi. Sau, mă rog, despre acel Bucureşti pe care l-a cunoscut autoarea până prin 2012-2013, atunci când se presupune că a încheiat manuscrisul prilejuit de experienţa ei destul de îndelungată de rezident în Capitala României. O rezidenţă prilejuită de dorinţa de a scrie o teză de doctorat despre noul film românesc. Un Bucureşti care se schimbă, e adevărat, dar care totuşi nu cred că s-ar fi schimbat substanţial în 2016 faţă de cum era în 2012.

Ochiul specialistului în cinematografie, a celui care vede profesionist filme îşi face adesea simţită prezenţa în ceea ce a aşternut pe hârtie Margo Rejmer. Cum vizibile sunt şi sinceritatea frustă, şi viziunea crudă, unii îi zic „mizerabilistă”, specifică noului val. Bucureşti- Praf şi sânge nu e nicidecum o carte „simpatică”, nu musteşte de emoţii şi entuziasme mimate faţă de realitatea multiformă şi arareori încântătoare a oraşului lui Bucur. Praful despre care vorbeşte Margo Rejmer în carte l-am cunoscut şi eu, la fel cum am cunoscut şi mă întâlnesc adesea cu circulaţia sugrumată care nu mai e doar în specificul Capitalei, ci în al oricărui oraş mare al României. Cu sângele ce a ţâşnit din fiinţele umane atacate, muşcate, dacă nu chiar ucise de-a dreptul de câinii vagabonzi care circulă şi azi în voie, în haite sau solitari nu doar pe aleile mărginaşe, ci chiar în Centru, nu, nu m-am întâlnit. Din fericire.

Bucureştiul pe care îl surprinde în cartea sa Margo Rejmer e unul care nu s-a putut încă vindeca de comunism. Nici nu ştiu dacă chiar vrea asta. E Bucureştiul care nu s-a eliberat nici de întruchiparea răului  absolut al comunismului care pare să fi fost Ceauşescu. Cel care ajuns şi el odată, demult, la Bucureşti, loc unde mai apoi a ajuns să îşi dorească a fi Stalinul României. A izbutit, şi-a îndeplinit visul şi a mutilat ţara şi oamenii. A distrus vechiul Bucureşti, opunându-i un altul ce s-ar fi dorit „standardizat”, dar care a devenit mai haotic ca nicicând. Cel mai bun exemplu fiind Bulevardul „Victoria Socialismului” şi Casa Poporului. Cea pentru a cărei construire au murit oameni. Nimeni nu ştie şi pare-se că nici nu se va şti vreodată câţi. Cea pentru a cărei construire s-a reactivat în cel mai dur, mai sângeros, mai neomenesc chip cu putinţă Legenda Meşterului Manole.

Acelaşi Ceauşescu, odată devenit, aşa cum şi-a dorit, Stalinul României, a vrut să domnească peste cât mai mulţi supuşi. Drept pentru care le-a ordonat oamenilor să se înmulţească. A dat celebrul Decret, românii s-au înmulţit, nu pe atât pe cât şi-ar fi dăruit şi a plănuit Dictatorul („mitologia comunismului ştiinţific” analizată de profesorul Lucian Boia într-una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale) plătind uneori pentru asta uneori cu moarte şi cu sânge. Atunci când femeile ce nu îşi mai puteau permite încă un copil au decis să recurgă la avorturile declarate ilegale. Asumându-şi pentru aceasta toate riscurile cu putinţă. De la închisoare la moarte.

Bucureştenii, oamenii României, în general, nu au fost însă marcaţi doar de Manole şi de moartea sacrificială a Anei sale, ci şi de reactivarea Mioriţei despre care scrie Margo Rejmer, simptomatic, în deschiderea părţii a doua (Contemporaneitatea. Orient şi nebunie) a crudului său eseu. O Mioriţă ale cărei amprente sunt regăsite de scriitoare chiar şi în felul în care românii îşi „dichisesc” ferestrele. Într-un fel deosebit vara faţă de modul în care o fac toamna. Chiar şi în chipul în care „se pregătesc”, aproape nepregătindu-se deloc, pentru cutremurul despre care mai toţi vorbesc şi sunt siguri că va veni.

E oare Bucureştiul lui şi pentru Margo Rejmer un oraş detestabil? Nu cred. Altminteri nu s-ar explica de ce adesea autoarei îi e un dor mărturisit de el. E acelaşi Bucureşti un oraş frumos? Aşa cum spune Margo Rejmer că ar vrea să ni-l descrie în ultimul capitol al cărţii sale? E. Dar, poate, în sensul în care îi surprinde frumuseţea fraza următoare pe care o desprind şi o transcriu ca atare din carte: „Bucureştiul este asemenea unei prăjituri pe care o cumpăram întotdeauna duminica pentru familia mea, când lucram acolo. Chipurile e de ciocolată şi dulce, dar are glazura amăruie. Bucureştiul este dulce-amărui. Nu găseşti în el cu uşurinţă frumosul” . Aşa e. Şi cu toate că subscriu acestei afirmaţii ce e doar citată de Margo Rejmer, aparţinându-i, de fapt, profesorului polonez specialist în Românistică, Kazimierz Jurczak, aştept cu nerăbdare reîntâlnirea.

Margo Rejmer- BUCUREŞTI-PRAF ŞI SÂNGE; Traducerea: Luiza Săvescu; Editura Polirom, Iaşi, 2016