Berlinală 74, a 6-a zi : Agonie și Extaz

Un film austriac de la Michael Haneke (de care după 2 Palme d’Or, am scăpat, s-a lăsat, și mai ales n-am uitat devastatorul Amour ) și Ulrich Seidel, care ne-a demonstrat că Paradisul poate fi sinonim cu Infernul, e firesc să te duci cu niște așteptări coșmardești, la o peliculă unde același Seidel e producător și lasă să regizeze (deși sigur și-a băgat coada, racord cu titlul) un el și o ea (Severin Fiala și Veronika Franz) ca să ne îngrozească pe 35 de mm cu : Devil’s Bath.

Oroarea se petrece într-un sat, din Austria, la 1750 (de te bucuri că n-ai trăit atunci). O femeie aruncă un sugar într-o cascadă, își mărturisește păcatul, deci sufletul e salvat, și apoi i se taie capul și i se bea sângele, care se vinde. Istoria se repetă, căci asta era un alfel de sinucidere asistată (adaug eu), precedată de uciderea unui copil. Și se încinge și o petrecere diabolică, însoțită de o muzică asurzitoare. Nu mai spun de cruzimea față de animale și nu numai. Rămâi împietrit însă, de un Palat intreg al Berlinalei, care aplaudă frenetic, și precis va pleca și cu un premiu.

 August my Heaven e un mediu metraj japonez despre destinul unei actrițe, care contra cost, joacă rolul diverselor rude, la întâlniri sau chiar și la înmormântări, până când intră într-un marasm sentimental.

Shahid e o pseudo comedie iraniană, cu o fată care vrea să-și schimbe numele care înseamnă Martir și nu i se potrivește. Ușor musical, straniu și un pic ridicol, dar cu un foarte ingenios arbore genealogic, desenat, ca o hartă și care prinde glas (amintește de stilul unei conaționale : Marjane Satrapi și al său genial Persepolis).

Black Tea este al mauritanului Sissako, care a încercat un In the Mood for Love (dar care e irepetabil). O femeie din Coasta de Fildeș, refuză o căsătorie, deși e déjà în rochia de mireasă, și pleacă undeva , în China, unde, nu ne-am imaginat că rasismul e în floare. Cel de care se îndrăgostește e fermecător, dar cu multe complicații amoroase, și copii, mai mult sau mai puțin din flori. Ceaiul pare că e un fel de certitudine unificatoare și aflăm că există și galben și de crizanteme.  

Și, în sfârșit, Extazul absolut : Les gens d a cote/ Vecinii cu Isabelle Huppert și Nahuel Perez Biscayart (ambii de două ori în Berlinala 74). O nestemată cinematografică (ca să citez exprimarea Maestrului D.I. Suchianu, căruia sigur i-ar fi plăcut) șlefuită cu har de Andre Techine, despre o polițistă al cărei partener de viață și coleg : Slimane i s-a sinucis (principalul pericol pentru forțele de ordine din Franță se pare, depresia fără leac ), dar despre care Lucie / Isabelle spune : suntem în continuare împreună, ne vedem mai puțin, dar ne iubim la fel. Amiciția începe cu o profesoară, disperată că are 35 de elevi în clasă și  tatăl fetiței ei, un  pictor, arestat la domiciliu, pentru îndemnuri la greve violente, tip Black Bloc, o tactică odată îmbrățișată se lasă cu 3 ani de închisoare și 45000 de euro amendă (ceea ce apărea ca soluție devastatoare și pentru adolescentele răzvrătite din Langue etragere) . Morala : prietenia, omenia și ajutatul la nevoie ar trebui să ne caracterizeze pe toți, indiferent de consecințe (vezi și personajul lui Cillian Murphy, din deschidere). Păcat că a fost selecționat în Panorama, și nu în Competiția principală, dar asta-i soarta, dacă-i prea normal !     

Irina-Margareta Nistor, direct de la Berlin