Bătrâneţe, bătrâneţe…

Sunt fericita posesoare a unei pasiuni „bolnave” pentru literatura autobiografică, şi asta de peste un deceniu. Nimic nu mă fascinează mai mult ca lectura dintr-un jurnal intim. Pentru că e genul literar, dacă poate fi numit astfel, căci încă nu-i este nimănui clar, cel mai apropiat de viaţă.

E o senzaţie teribilă să descoperi din ce durere anume s-a născut ideea grandioasă citită într-o carte, din ce întâmplare reală a izbucnit izvorul unei imaginaţii fabuloase dintr-o altă carte, din ce viteză a sângelui a ţâşnit o credinţă împrăştiată pe zeci de pagini etc. E ca şi când prin operă aş primi numai jumătate de om şi recuperarea fragmentară a vieţii lui m-ar provoca să întrezăresc măcar întregul acestuia.

Dar tot parcurgând zeci şi zeci de jurnale, mi s-a părut trist că viaţa se potoleşte cu înaintarea în vârstă a autorului, că se retrage carnea, iar sângele curge mai fără grabă. La început, pierderea aceasta de vitalitate mă îngrozea. Devoram pagină după pagină până când îmi dădeam seama că de fapt nu mai devoram, mâncam încet sau chiar mă săturasem şi nu voiam să recunosc. De una singură sau cu ajutorul altor lecturi, am reuşit uşor, uşor să accept că într-un fel e firesc să se întâmple aşa. Jankélévitch mă „consola” şi el că îmbătrânirea e o renunţare la viaţă treptată, printr-un proces biologic înainte de orice.

Dar sunt şi excepţii. Mă gândesc la scriitoarea Nora Iuga, că tot a fost sărbătorita zilei de ieri, cu care prilej i-am răsfoit din nou jurnalele. Sunt însemnări recente, cu impresii recente, e o autoare trecută uşor de 80 de ani, dar atât de vie, de jucăuşă, de spontană, că îţi spui: uite că se poate, uite că biologia nu e totul! Pe ea o indispune nu apropierea de moarte, o spaimă pe care o crede mult mai teribilă în tinereţe, ci pierderea parţială a memoriei, „tocirea” creierului, uitarea. Şi nu uită să amintească de „câştigul” bătrâneţii: o mai mare înclinaţie spre meditaţie, spre reflecţie, un interes accentuat pentru problemele existenţiale.

Cuvintele ei mi-au amintit de cel care s-a distins pentru prima dată în lecturile mele, în urmă cu ceva ani, cu o afirmaţie atunci şocantă, dar revelatorie despre bătrâneţe. E vorba de Lev Tolstoi. „Nici nu vă puteţi închipui ce binefacere e slăbirea memoriei la bătrâneţe! Activitatea mentală, religioasă este cu atât mai puternică, energică, rodnică atunci când mintea nu e ticsită cu ce a fost odinioară.”, îşi nota la 21 martie 1908. Bătrâneţea poate fi o altfel de viaţă atunci când trupul se domoleşte, când zvâcnirile dorinţei se sting. E timpul curăţeniei sufleteşti, e timpul pentru adevărata viaţă a spiritului. Scriitorul rus crede că abia la 80 de ani începe viaţa, desigur, despre această viaţă fiind vorba.

Avem tendinţa de a condamna bătrâneţea, de a-i vedea prea mult chinul şi inutilitatea. Dar depinde cum o accepţi şi cum o exploatezi. Ca orice perioadă a vieţii de altfel, ea trebuie doar asumată, acceptată cu blândeţile şi asperităţile ei. E un timp bun, binecuvântat, un timp mai selectiv, mai înţelept, mai reflexiv, mai religios. Dar trebuie să ştii să o priveşti, să te gândeşti poate mai puţin la trecut, la vitejiile tinereţii, să te gândeşti mai mult la viitor, la o plecare frumoasă din lume…