Băsescu, în campanie de dădăceală naţională
0
Prin prestaţia sa din această campanie, Traian Băsescu pregăteşte treptat publicul pentru trecerea sa de la politician-preşedinte la politician de partid. Pentru viitorul său politic, ar trebui totuşi să realizeze că românilor, chiar dacă le plac tătucii, nu prea le place să fie dădăciţi.
Apropiatele alegeri prezidenţiale sunt atipice pentru perioada postdecembristă. Sunt primele alegeri în care candidaţii par a fi mai puţin importanţi decât cei care nu candidează. Nu mai avem de-a face cu valul de entuziasm popular care l-a transformat pe Ion Iliescu în candidatul providenţial la alegerile din 1990, nici cu pasiunile stârnite de duelurile strânse din 1992 şi 1996, nici cu spaima generată de intrarea lui Vadim în turul doi în 2000. Nu mai avem printre candidaţi vreo personalitate care să îşi dorească să domine atât de puternic tot sistemul de stat precum Năstase în 2004, secondat de challenger-ul gălăgios în persoana lui Traian Băsescu. Nu mai avem parte nici de competiţia interesantă din turul I al alegerilor din 2009, în care Antonescu, Geoană şi Băsescu au generat pentru prima dată o competiţie în care vorbeam despre trei candidaţi „importanţi”, cu un oarecare suspans în privinţa finaliştilor şi al câştigătorului.
Cu mai puţin de două luni înainte de primul tur, dacă nu se întâmplă nimic neprevăzut (e un „dacă” pe care merită să-l ţinem minte cel puţin până la momentul validării candidaturilor), ne îndreptăm agale spre o finală între Ponta şi Iohannis. Spun asta pentru cei doi nu-şi dau silinţa prea tare să atragă atenţia asupra lor, mulţumindu-se să-şi mobilizeze şi să-şi securizeze baza electorală în vederea asaltului din turul doi. Nu e deci de mirare că această campanie e dominată mai degrabă de cei fără prea multe şanse la aceste alegeri, a căror unică şansă e să facă cât mai multă gălăgie pentru a atrage atenţia presei şi, în consecinţă, vizibilitate: Tăriceanu ne vinde gogoaşa scofâlcită a suspendării, Monica Macovei caută să mobilizeze nehotărâţii cu opinii puternice jucând, între altele, cartea religiei în şcoli, Kelemen Hunor scoate de la naftalină tema autonomiei, iar Elena Udrea... îl lasă să vorbească pe Traian Băsescu.
De aceea spuneam că în aceste alegeri contează mai mult cei care nu mai candidează. Cu alte cuvinte, Traian Băsescu e cel mai important om din această campanie. Intervenţiile sale din ultimele zile au animat întregul spectru politic. Preşedintele ne-a vorbit despre NATO, Ucraina, desemnarea noului comisar român şi portofoliul acestuia, dar şi, mai important (nu neapărat pentru România, ci pentru politica de campanie), despre ofiţeri acoperiţi, caracterul îndoielnic al contracandidaţilor Elenei Udrea, calităţile Elenei Udrea, casele lui Ponta şi Iohannis, moştenirile de familie ale politicienilor, obsesia pentru case a tinerilor, motivele pentru care ar trebui să protesteze tinerii, soarta PMP la alegerile din 2016, parteneriatul cu Emil Boc, admiterea la facultate, mafia din universităţi şi altele.
Văd la prestaţia publică a lui Traian Băsescu două probleme.
Prima este că lansează toate aceste mesaje pe un ton specific unuia care le ştie mai bine pe toate. În calitatea lui de preşedinte, sper că într-adevăr e cel mai bine informat şi judecă cu competenţă chestiunile serioase de politică externă de care România se loveşte. Sper că are o colaborare la fel de bună ca întotdeauna cu serviciile secrete în beneficiul siguranţei naţionale a României, că are parte de toate informaţiile necesare pentru a lua deciziile corecte şi pentru a transmite mesajele corecte la nivel intern şi extern.
Nu mi-e clar totuşi ce îl califică pe Traian Băsescu să facă afirmaţii despre caracterul unor oameni, care, până una-alta, sunt politicieni ca şi el, poate doar cu alte păreri. Ce îl califică pe un preşedinte „al tuturor românilor” să spună despre Iohannis că are „un caracter şubred” sau despre Macovei că e „necinstită”? Cel puţin în cazul din urmă, vina lui Macovei ar fi doar că nu a trecut la PMP, că a rămas alături de PDL şi Vasile Blaga („a făcut sluj la Blaga”), după care a ales să pornească pe drumul independenţei, criticând PDL („i-a întors spatele fără să respire”). Politica de partid nu e pentru sfinţi, iar diferenţa dintre trădare şi verticalitate e uneori inexistentă, depinde doar de cine judecă. Iar Băsescu ştie asta, fiind artizanul unor mişcări politice de mare maestru în trecut. Amintesc doar detronarea lui Petre Roman de la şefia PD sau atitudinea critică din interior faţă de Guvernul Ciorbea în 1997. Unii i-ar spune trădare, alţii dovadă de verticalitate. Din nou, chestie de percepţie a fiecăruia.
Lui Klaus Iohannis preşedintele îi mai reproşează, în contextul vizitei care a fost sau n-a fost la Grivco, că acesta ar fi acceptat să fie prim-ministru „împotriva voinţei preşedintelui care trebuia să-l numească”. Ne-am obişnuit deja că în România nu prea e clară povestea cu numirea prim-ministrului (onor făuritorilor Constituţiei!), dar poate că Iohannis se bucura de voinţa unei eventuale majorităţi parlamentare care ar fi trebuit să îi dea votul de învestitură. Mare diferenţă faţă de alţii care au acceptat şi ei, la momentul respectiv, să fie prim-miniştri, precum Lucian Croitoru sau Liviu Negoiţă, pesemne oameni cu caracter şi verticalitate, de vreme ce aveau girul preşedintelui şi chiar dacă n-au putut să obţină încrederea Parlamentului.
Poate merită să amintim şi modalitatea în care a fost făcută cea mai măgulitoare afirmaţie la adresa Elenei Udrea: „Şi pe femeia asta n-am văzut-o minţind”. N-ar strica mai multă deferenţă în exprimare din partea preşedintelui, pentru că până la urmă ne raportăm la un electorat pe care trebuie să îl convingem că „femeia asta” merită să moştenească întâia funcţie în stat, nu vreun post de şef de asociaţia de locatari care trebuie să citească apometrele de pe scară.
A doua problemă, ceva mai gravă, mai ales din perspectiva funcţiei de preşedinte, ţine de afirmaţii precum cea referitoare la ofiţerul sub acoperire „infiltrat” între candidaţi şi de „spălarea de bani” întreprinsă de Victor Ponta prin construirea unei case. Pe prima o iau într-un registru specific pentru campaniile lui Băsescu, care întotdeauna a creat doi-trei duşmani ai poporului faţă de care s-a plasat în opoziţie. Amintiţi-vă doar de oligarhii şi cei 322 din 2007 sau de mogulii (Vântu, Patriciu, Voiculescu) şi minerii lui Iliescu din 2009. Aştept ca preşedintele să spună la cine se referă, pentru că e greu de crezut că vreun candidat va ieşi în faţă să spună „Da, eu sunt ofiţer acoperit. Să vă spun mai multe despre mine şi activitatea mea!”. Până atunci, e doar o afirmaţie fără acoperire (să nu spun minciună...).
Însă afirmaţia despre Victor Ponta mi se pare şi mai gravă, una care ar trebui să aibă consecinţe rapide fie pentru Ponta, dacă fapta e adevărată, fie pentru Băsescu, dacă afirmaţia e mincinoasă. Ea nu se înscrie în registrul clasic de comentarii reciproc răutăcioase dintre cei doi, ci este o acuzaţie serioasă făcută de preşedintele ţării faţă de prim-ministru, cu referire la o faptă prevăzută în Codul Penal. Prin urmare, ea nu trebuie trecută cu vederea şi pusă pe seama hârjoanei dintre doi politicieni.
Era de aşteptat ca preşedintele să se implice în campania electorală. Dar Traian Băsescu pierde prea mult timp amestecând, inclusiv de la microfonul Cotroceniului, temele serioase, despre care trebuie să comunice, cu răfuielile sale cu persoane pe care nu le simpatizează.
Mai grav, lansează acuze grave, din postura celui mai informat politician din ţară, după care nu mai aduce probe. Ăsta nu e un act de curaj din partea unui om care vrea să spună adevărul. Dimpotrivă.
Prin prestaţia sa din această campanie (despre care vom mai vorbi), Traian Băsescu pregăteşte treptat publicul pentru trecerea sa de la preşedinte la politician de partid, probabil viitor preşedinte al PMP. Pentru viitorul politica al partidului său, ar trebui totuşi să realizeze că românilor, chiar dacă le plac tătucii, nu prea le place să fie dădăciţi.
Se încarcă comentariile...
