Băsescu & Sarkozy = nervi

0
0

„Traian Băsescu l-a enervat pe Sarkozy“, glăsuia un titlu în „Adevărul“ online de acum două zile.

Mi-a părut bine dinainte să citesc articolul.

Cauza enervării a fost refuzul preşedintelui României de a recunoaşte noul Consiliu Naţional din Libia (anti-Gaddafi). Şi premierul Bulgariei, Boiko Borisov, a refuzat să recunoască organizaţia rebelilor din Libia, pentru că din conducerea ei fac parte persoane implicate în celebrul caz al asistentelor bulgare acuzate că ar fi infectat cu HIV copii libieni. Nicolas Sarkozy se grăbise, înainte de Consiliul European, să declare că Franţa recunoaşte noul Consiliu.

Agitat şi intempestiv, Nicolas Sarkozy a încercat încă o dată să facă un joc personal în Uniunea Europeană, subminând astfel încercarea de a se ajunge la o politică externă europeană comună. În Franţa, unde a fost privit la început de mandat ca un reformator, Sarkozy n-a reuşit decât să dezamăgească. Pe primul loc în sondaje se află, în ultima vreme, Marianne Le Pen, reprezentanta partidului de extremă dreaptă. Sarkozy şi guvernul său se agită, prin urmare, şi mai mult, încercând să recupereze popularitatea pierdută. Problema rromilor din România a fost transformată într-un mare caz pentru ca preşedintele să ia aplauze în Franţa. Opoziţia faţă de aderarea României la Schengen intră în aceeaşi serie. Graba de a-i recunoaşte pe opozanţii lui Gaddafi are aceeaşi explicaţie: Nicolas Sarkozy încearcă să repare prestigiul unei Franţe tot mai dezorientate pe plan intern.

Aşa încât mă bucur că Sarkozy a fost enervat de „perechea" româno-bulgară. Traian Băsescu şi Boiko Borisov i-au adus şi precizări cu privire la componenţa amestecată şi nu tocmai curată a opoziţiei anti-Gaddafi. Ceea ce arată că, pe spaţiul arab, serviciile noastre speciale sunt mai eficiente decât cele occidentale. (Sau Sarkozy nu le mai ia în seamă pe ale sale? Nu m-ar mira...)

Preşedintele Băsescu ar trebui, aşadar, să-şi treacă acest episod cu Sarkozy la capitolul „mici victorii personale". După care ar trebui să se gândească serios cât de multe îl aseamănă cu preşedintele francez: voluntar, în veşnică agitaţie, în veşnic conflict cu presa, privit la început ca reformator, dar dezamăgindu-şi pe parcurs chiar şi propriii susţinători...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite