Arde Notre-Dame. Ce rămâne în picioare

Ce a luat foc o dată cu catedrala Notre-Dame e o carcasă a hipercorectitudinii politice, care a ascuns vederii publice - prin refulare - o structură primară, identitară. Franţa e laică, dar Franţa e şi catolică. Mii de parizieni au ieşit pe malurile Senei cu lumânări şi cântece de rugăciune. Du jamais vu.

Pe 15 aprilie 2019, seara, catedrala Notre-Dame a luat foc. Cu 850 de ani între bolţi, de la prima piatră de temelie pusă în 1163, cu modificări succesive, în special la mijlocul secolului XIX de către arhitectul Viollet-le-Duc, o dată cu catedrala ardea istoria Parisului, de data această fără figuri de stil. În epoca celor mai incredibile revoluţii tehnologice, parizienii, francezii, europenii şi omenirea întreagă conectată catodic asistau la mistuirea şarpantei construită din 1300 de stejari seculari şi la prăbuşirea turlei gotice a celui mai vizitat monument al Franţei. Nu cu ochii minţii, şi nici vizionar ca Victor Hugo (care descrisese catedrala în flăcări în romanul „Notre-Dame de Paris“ pe care îl scria în 1831 tocmai ca să o salveze), ci cu ochii unor drone ridicate de pompieri deasupra, oamenii asistau neputincioşi la spectrul unei violente fragilităţi.

Emoţia s-a întins, ca fumul purtat de vânt: s-au înroşit circuitele internetului, ecranele de televizor din lumea întreagă, ecranele telefoanelor mobile – aceste proteze individuale conectate şi multiplicate la scară planetară, au devenit epiderma istoriei care arde în direct. (Tehnologia – banalizată în cotidianul fiecăruia – îşi împlinea o dată în plus menirea, sublim şi monstruos: aceea de a documenta, individual şi colectiv în mod simultan, emoţia în faţa fragilităţii istoriei).  

Atâta emoţie colectivă, locală şi planetară, dă de gândit. Ce a luat foc odată cu catedrala Notre-Dame din Paris?

În aceeaşi seară, Emmanuel Macron, preşedintele Franţei, trebuia să se adreseze francezilor la televizor, la încheierea marii dezbateri naţionale organizate după ce ţara luat a foc – social şi politic - din noiembrie anul trecut, prin protestele vestelor galbene. Previzibil şi decent, Macron şi-a anulat alocuţiunea şi a coborât în mijlocul pompierilor. Politic, un foc spală alt foc.

Fulgerător, ca şi după atentatele teroriste din 2015, când „Paris est une fête“ a lui Hemingway a explodat în vânzări, a doua zi popularul roman al lui Victor Hugo a devenit vedeta librăriilor şi a reţelelor sociale. De-a lungul secolelor, prin operele lor, nenumăraţi scriitori francezi au construit o catedrală de hârtie, dublând cu bolţile ignifuge ale imaginarului literar puterea de iradiere a monumentului: François Rabelais în 1534, Gérard de Nerval în 1830, Théophile Gautier în 1838, Charles Peguy în 1911,  Paul Claudel în 1913, Louis Aragon în 1944... Cartea-cult rămâne „Notre-Dame de Paris“ pe care Victor Hugo o scrie cu presiunea editorului deasupra, dar şi cu urgenţă vizionară în câteva luni. Din iulie 1830 până în ianuarie 1931, scriitorul care n-avea încă 30 de ani imaginează povestea lui Quasimodo şi a Esmeraldei doar pe foaia din dreapta a manuscrisului, pe pagina din stânga schiţînd desene ale personajelor. Preţiosul manuscrisul e păstrat la Biblioteca Naţională a Franţei, dar drepturile de publicare aparţin deja domeniului public. În urma cererii impresionante, în câteva zile zeci de mii de exemplare au fost reimprimate de urgenţă, editurile – Livre de Poche, Folio classique - anunţând că beneficiile vor fi donate fondului de subscripţie publică pentru reconstruirea catedralei. Incendiul devastator a scos la iveală, o dată în plus, un splendid eşafodaj, propriu spiritului şi culturii franceze. În imaginarul francezilor, literatura este ea însăşi o catedrală, un templu – fie el şi al raţiunii, cum revoluţionarii o rebotezaseră pe cea adevărată– un spaţiu maiestos, laic şi sacru deopotrivă.

Ce a mai luat foc o dată cu catedrala, ce s-a înroşit la maxim este spiritul iconoclast şi vâna polemică, aplecarea către dezbatere proprii francezilor. „Tragedia de la Notre-Dame e despre reconstrucţie. A ars istoria. O vom reconstrui. E destinul nostru.“ a rezumat Emmanuel Macron programarea politică a patosului naţional („politic“ şi în sensul etimologic, de treburi ale cetăţii). Chia aşa, în cinci ani? Şi în ce fel vom reconstrui? Identic sau inovator? Şi cum e posibil ca în câteva zile să se strângă sute de mii de euro pentru... câteva pietre? Oamenii n-ar trebui să fie mai importanţi decât pietrele? De ce marile averi ale Franţei – primii donatori, familiile Pinault, Arnault, Bettencourt-Meyers – n-au dovedit aceeaşi generozitate faţă de cauze umaniste – ale celor fără domiciliu, ale refugiaţilor? Dar alte monumente în suferinţă? Şi crede Emmanuel Macron că va îngropa celălalt foc, la vedere, al vestelor galbene, sub cenuşa emoţională a unui simbol cultural? Nu doar faţada catedralei, printr-un miracol intactă, e dovada că a supravieţuit, ci dezbaterile înseşi – s-ar zice fără niciun dumnezeu – sunt dovada că monumentul fascinează, e în continuare un magnet pasional, şi e viu.

Fără niciun Dumnezeu? Ce a mai luat foc o dată cu catedrala Notre-Dame e o carcasă a hipercorectitudinii politice, care a ascuns vederii publice – prin refulare – o structură primară, identitară. Franţa e laică, dar Franţa e şi catolică. Franţa laică e creştină în istoria ei, aşa cum Franţa laică e tolerantă şi egalitară cu celelalte confesiuni, evrei, musulmani, etc. Prăbuşirea turlei în flăcări în săptămâna Paştelui catolic a scos parizienii credincioşi în stradă, cu lumânări pe malul Senei şi cântece de rugăciune. Un spectacol cu totul insolit, paşnic, sincer, du jamais vu în ultimii 100 de ani la Paris! Catedrala în flăcări le-a dat drept de cetate şi vizibilitate catodică, la ore de maximă audienţă, nu doar istoricilor şi specialiştilor în arta miedevală, ci şi înalţilor prelaţi catolici, precum şi francezilor creştini, practicanţi.

Probabil gelos pe succesul său popular, Balzac - un alt gigant al literaturii franceze, reproşa romanului scris de Victor Hogo lipsa fiorului mistic, sau măcar o adiere transcendentă care să atingă inefabil şi durabil eşafodajul de intrigi şi aventuri de ev mediu.

Nu ştim cum va arăta catedrala refăcută şi nici cât timp vor dura lucrările de restaurare. Deocamdată, în fiecare zi mai aflăm câte un detaliu emoţionant care documentează fragilitatea: orga, celebră în lume, este intactă, iar albinele, da, vreo două mii de albine care şi-au făcut cuib sub rozeta vitraliilor, sunt la locul lor, vii, în formă.

Bijuterie arhitectonică medievală, reprezentând goticul francez, supravieţuitoare a ideologiilor şi adăpost al credinţei, personaj literar, loc mitic în imaginarul culturii populare prin filme, desene animate şi benzi desenate, templu al turismului de masă, catedrala Notre-Dame înscrie în istoria Europei un înainte şi un după incendiu.

Imensa emoţie colectivă, revelată şi captată în timp real de tehnologia hiperspaţiului virtual echivalează cu un scurtcircuit gigantic, o scuturătură puternică, deopotrivă concretă şi simbolică. Vrem, nu vrem, pâlpâirile telefoanelor mobile, ecranele de televizor arătând peste tot în lume catedrala Notre-Dame în flăcări seamănă cu nişte candele aprinse.

Interfaţa ei, această literă H străbătând istoria în picioare, are ceva indestructibil. Ca şi spiritul Franţei.

Text publicat în Opinia studenţească