Anca Manolescu: Festivalul Enescu al unui simplu consumator de muzică

La prestigiosul Festival de muzică barocă de la Ambronay, lîngă Lyon, William Christie şi Les Arts Florissants au avut, în septembrie 2009, un triumf cu oratoriul lui Händel, Susanna. A, da, ştiu interpretarea, o auzisem cu patru zile înainte, la Festivalul Enescu.

Pe postul Mezzo se difuzează, în ultimul timp, un medalion al violonistei Lisa Batiashvili. Peste cîteva zile, va concerta cu Mariss Jansons şi Concertgebouw Orchestra la Festivalul Enescu. George Petrou a dirijat, în 2012, la Strasbourg, un strălucit Farnace, de Vivaldi, cu Ruxandra Donose în rolul lui Tamiri. Acelaşi George Petrou care a dirijat zilele trecute, la Festivalul Enescu, Alessandro de Händel, cu ansamblul Armonia Atenea.

Să asişti, la Bucureşti, aşa cum se poate asista în centrele Europei muzicale, la concertele lui Fabio Biondi, cu Europa Galante, sau ale lui Giovanni Antonini, cu Il Giardino Armonico (în ediţia trecută) a devenit „normal“. Ca Daniel Barenboim să deschidă festivalul, împreună cu Radu Lupu, a devenit un eveniment din extraordinara „normalitate“ a Festivalului Enescu. Problema e cum să obţii bilete la un asemenea spectacol. Asta rămîne o performanţă strict extraordinară. Mie nu mi-a reuşit. Pe urmă, sînt fidelii festivalului, muzicienii de vîrf care vin şi revin: de la Christian Zacharias, cu Orchestre de Chambre de Lausanne, Jordi Savall cu Hespèrion XXI – din nefericire, acum fără Montserrat Figueras –, Sir Neville Marriner şi Saint Martin in the Fields, la mulţi alţii, la Daniel Barenboim însuşi, a treia oară – cred – la festival.

În anii 1979 şi 1980, cînd Sergiu Celibidache a dirijat la Bucureşti, să ne putem înghesui în sala Ateneului la repetiţii era un miracol, o ieşire incredibilă din cenuşiul vremii. Astăzi, avem o lună întreagă de „miraculoasă“ bogăţie muzicală, iar sălile sînt la fel de pline ca atunci. Festivalul a crescut constant după 1990, în calitate, în faimă, în audienţă, mai ales de cînd Ioan Holender îi este director. E un mare eveniment, unde poţi auzi (şi vedea) ce are mai ales lumea muzicală de pretutindeni. Invitaţii înşişi spun cît de izbutit, de viu, de cuprinzător e festivalul. El acoperă ceea ce se face azi mai nou în muzică: nu numai creaţia secolelor XIX şi XX, ci şi experimentele secolului XXI, alături de muzica barocă – un continent uimitor de întins ca autori şi opere, din ce în ce mai explorat, pe care numeroşi cercetători şi interpreţi îl fac să apară din arhive. Graţie lor, putem percepe, reconstruită, o lume sonoră mai „subţire“, mai „grafică“ decît cea încărcată de pastă şi culori, a muzicii clasice – o lume de energii strălucitoare, de dramatism cristalin, de geometrii explodînd de viaţă. Cine ştie, poate îi vom putea asculta cîndva la festival pe Cecilia Bartoli, pe Philippe Jaroussky şi Jean Christophe Spinosi, sau vom putea auzi muzică elizabetană.

(FOTO: Anca Manolescu, autoarea acestui articol, cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie)

Mai e ceva. E grija de a integra excelenţa românească tînără în lumea performanţei internaţionale. Orchestra Română de Tineret, înfiinţată în 2008 de violoncelistul Marin Cazacu şi îndrumată de el, împreună cu Cristian Mandeal, a căpătat o asemenea calitate, încît a putut figura cu onoare în ciclul „Mari orchestre ale lumii“, într-un concert condus de Lawrence Foster, avînd ca solist pe nimeni altcineva decît Pinchas Zukerman, alături de Amanda Forsyth. În locul Concursului Enescu, un spaţiu de afirmare a talentelor tinere a devenit chiar Festivalul Enescu. O spuneau Marin Cazacu şi compozitorul Dan Dediu într-un interviu la Radio România Muzical. E un semn de sănătate culturală faptul că seniorii se îngrijesc cu atîta chibzuinţă şi generozitate de generaţiile următoare ale excelenţei. E un semn de vitalitate culturală faptul că proiectele excelenţei muzicale izbutesc să se dezvolte, în ciuda şi în afara unui buget naţional zgîrcit şi prea puţin sensibil faţă de cultura excelenţei.

Cît despre Radio România Muzical, postul acesta foarte plăcut şi profesionist nu doar însoţeşte festivalul, ci e unul dintre actorii lui, aş spune. Transmisiuni integrale, precedate de prezentări ale lucrărilor şi ale interpreţilor, interviuri „la cald“ cu muzicienii aflaţi la festival, dezbateri, comentarii ale execuţiilor, tot ceea ce dă evenimentului muzical un cadru de informaţie şi de evaluare ajunge la urechile unui public larg, graţie echipei de muzicologi şi postului Radio România Muzical. În schimb, Televiziunea Naţională e modest prezentă la un asemenea eveniment românesc de vîrf. Cum TVR Cultural a fost înghiţit de mîlurile crizei şi ale opţiunilor politice, nu e mult loc pentru cultură cultă la posturile naţionale de televiziune. Doar pe TVR 2, cîteva minute zilnice pentru Agenda Festivalului şi, la sfîrşit de săptămînă, poate unul sau două concerte integrale. Cînd ai în ţară un asemenea belşug de personaje şi evenimente artistice mari, te-ai aştepta ca televiziunea naţională să dea buzna, să profite la maximum de ele pentru a-şi împlini una dintre misiunile de căpetenie, aceea de a educa publicul, de a-l cultiva, de a-i oferi manifestări formative.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.

Citiţi articolul integral pe dilemaveche.ro.