Ana Brnabic, prim-ministrul Serbiei: „Suntem în prag de conflict armat”. Ce-ar putea face România?

Nu mai este un avertisment, așa cum au fost foarte multe în ultimele săptămâni. Este o constatare despre apropierea unui moment în care cazanul sub presiune al istoriei Balcanilor să mai sară din nou în aer din cauza presiunii vechilor cauze istorice, mai vechi și mai noi, niciodată rezolvate sau recunoscute la adevărata lor dimensiune. Și asta se va răzbuna exact în aceeași formă ca în trecut, pe linia conflictului intercomunitar, etnic și religios, între Serbia și Kosovo, fiecare dintre părți având în spate susținerea unor actori regionali, continentali și internaționali, gata în orice moment să internaționalizeze conflictul, continuând, după decenii, temele mortale și adversative ale conflictelor care au urmat ruperii Iugoslaviei.

Responsabilii misiunii KFOR a NATO au răspuns cererii sârbilor ca, în termenii Rezoluției 1244 a ONU, să poată trimite din nou în Kosovo, în zona Mitrovica, a unei forțe de până la 1000 de membri alcătuită din forțe de securitate, spunând că, deocamdată, „evaluează situația”: am primit o scrisoare din partea Serbiei și, în acest moment, o evaluăm. KFOR rămâne extrem de reținută și în stare să îndeplinească mandatul conferit de ONU..Misiunea KFOR are peste 3700 de oameni provenind din 27 de țări – inclusiv din țările membre NATO , din cele aliate sau partenere care s-au angajat să mențină un climat de siguranță, libertate și securitate pentru toate comunitățile din Kosovo., în acord cu mandantul bazat pe Rezoluția Consiliului de Securitate 1244 din 1999. Ca atare, rolul KFOR continuă să fie fundamental pîn ce privește securitatea de durată în Kosovo și în stabilitatea regiunii Balcanilor occidentali”.

Ok, asta a funcționat exact pe timpul cât au durat iluziile de pace. În acest moment, tensiunile intercomunitare care nu dispăruseră niciodată sa-u intensificat și au ajuns la stadiul în care în zona sârbă din Kosovo au au fost ridicate blocaje de drumuri pe care autoritățile din Serbia le susțin la cel mai înalt nivel. Președintele sârb Vucic a spus deja că blocajele de drumuri nu vor fi ridicate decât atunci când Asociația municipalităților sârbe va primi câștig de cauză în cererea de a fi restaurate vechile acorduri cu autoritățile de Priștina, respingând modelul propus acum de Albin Kurti,  primul ministru kosovar care, de altfel, a afirmat că blocarea drumurilor „nu va mai tolerată mult timp”.

Ce se poate întâmpla în caz de escaladare a conflictului? Cum va reacționa România? 

Să vedem ce face acum. Aveți aici comunicatul oficial privind poziția noastră extrem de dificilă și mai mult decât delicată deoarece, după cum veți vedea în documentul din 2018 suntem puși în obligația morală de a acționa în două direcții complet diferite deoarece, pe de o parte, suntem datori să ne îndeplinim obligațiile față de Alianță dar și, pe de altă parte, să rămânem fideli angajamentului anunțat ca permanent și constanță a diplomației noastre, de a nu recunoaște statalitatea Kosovo. O struțo-cămilă astfel rezolvată: „În acord cu poziția României de nerecunoaștere a independenței declarate de Kosovo, forțele militare române au fost implicate exclusiv în menținerea securității în Kosovo dar nu au participat la executarea noilor misiuni ale KFOR. România participă cu 55 de militari la KFOR”. Să reamintim, în acest context, că NATO a obținut, pentru KFOR, un mandat din partea Consiliului de Securitate al ONU, acordat conform rezoluției 1244 din anul 1999. Prezenţa militară românească în KFOR a început în martie 2000. Primii militari români din KFOR au fost ofiţeri şi maiştri militari specialişti în operaţiuni psihologice, care au fost integrați în detașamentul PSYOPS Branch – Elementul de Sprijin Operaţii Psihologice din comandamentul principal KFOR. Acesta se afla în tabăra militară Film City, de la marginea orașului Priştina, reședința provinciei Kosovo.

Dar care sunt perspectivele pentru o posibilă angajare în conflict direct dacă NATO va fi chemat intervină? Ce va face România care, cu siguranță, nu va mai putea păstra dualitatea reacțiilor și, eventual, va fi obligată să trimită trupe combatante chiar dacă, în continuare, nu va recunoaște Kosovo, statul în favoarea cărui va trebui să lupte? Întrebare care se pune cu toată seriozitate după ce primul ministru sârb, după discuțiile cu omologul român, general dr.Ciucă, remarca cu foarte multă satisfacție faptul că Bucureștiul a oferit asigurări că poziția față de Kosovo nu se va schimba. Aveți aici relatarea din presa sârbă.

O situație care are o perspectivă de evoluție dintre cele mai grave deoarece sunt destul de puține îndoieli că, în asemenea moment de criză de securitate, Serbia nu va adresa o cerere urgentă de ajutor fratelui rus. Ce va decide Kremlinului  căruia i s-ar oferi posibilitatea de a crea un cap de pod strategic în vecinătatea imediată a zonei strategice de control a Centrul și Estul Europei și Mediteranei centrale?

Ce vom face? De ce nimeni dintre oficialii noștri nu discută despre asta, chiar dacă perspectivele ca țara noastră să fie prinsă între două fronturi (adăugați și foarte realistul scenariu expus de șeful serviciului de informații din R.Moldova) cu precizarea foarte clară a opțiunilor României? Oare n-ar trebui ca cineva să vorbească ceva pentru „stimații și dragii concetățeni”, pentru a folosi formula standard din aceste zile?