Amintiri fulgurante. O întâlnire magică

De aproape o săptămână, soția mea Viviana îmi recitește vasta și captivanta biografie pe care, sub titlul „Gabriel Garcia Marquez – o viață”, cercetătorul englez Gerald Martin i-o dedică gloriosului romancier care, cu fascinantul său roman „Un veac de singurătate”, a cucerit în 1967 întreg globul scriitoricesc al secolului al XX-lea, glorie intactă până astăzi.

Fascinantul roman „Un veac de singurătate” s-a bucurat de la apariție de solidaritatea emoționantă și exemplară a marilor scriitori latino-americani și nu numai, pe locul I fiind Carlos Fuentes care l-a și încurajat și l-a așezat la mașina de scris Olivetti.

Această solidaritate unică în istoria literaturii. la apariția Veacului de singurătate, a salutat „Biblia” latino-americană, universul fabulos spiritual al acestei lumi, Biblie care a consacrat virtutea magică a scrisului lui Gabriel Garcia Marquez.

Tradus excepțional și tipărit în același an, în 1967, în România de către Mihnea Gheorghiu, pe care confrații l-au poreclit chiar Mexicanul, romanul „Un veac de singurătate” m-a cucerit, instalându-se în admirația mea pe locul unei cărți cu valoare într-adevăr biblică.

Peste 13 ani, în Golful Finic, aducându-mă viața împreună cu cineaștii prieteni, marele regizor Gheorghe Vitanidis și operatorul profesor universitar George Cornea, cel care ne-a făcut și fotografiile, eu fiind însoțit și de fiica mea Ruxandra, am aflat că, în același timp, în golful Finic, se afla și idolul meu Garcia Marquez împreună cu soția sa Mercedes, cei doi copii ai lor și prietenul său Plinio Mendoza, comentator al operei sale, și de care nu se despărțea niciodată în mai toate călătoriile lui.

Însoțitorul nostru era un student basarabean la cinematografie, cât un prichindel, cunoscător și al limbii spaniole, pe care l-am rugat să-i ceară pentru mine o întrevedere lui Garcia Marquez. El i-a spus lui Marquez că un scriitor român al unui roman intitulat „Niște țărani”, premiat de Academia Română, și îndatorat universului spiritual folcloric identitar, consacrat de tirajele cerute de cititori, ar dori să-i vorbească.

Așa a avut loc întâlnirea magică pentru mine și iată acum dialogul care a avut loc cu un Gabriel Garcia Marquez bine dispus și încurajator emoționant pentru mine.

-         Sunt un cititor împătimit de romanul dumneavoastră. Și fascinat de fantezia excepțională cu care ați îmbogățit paginile acestui roman, unic ca un tulburător spectacol de magie.

-         Să știi că fantezia mea nu a făcut decât să reproducă universul spiritual și fantezia lumii Caraibilor, atât de bogată, și, de asemenea, trebuie să recunosc, un rol important l-au avut și bunicul și, mai ales, bunica mea. Bunicul meu – Colonelul și bunica mea Tranquillina, în roman numită Ursula. Fără fantezia lor, fără folclorul acestei lumi țărănești din Aracataca n-aș fi putut povesti atât de liber.

Vă amintesc acum în această tabletă cum începe romanul „Un veac de singurătate”:

„Mulți ani după aceea, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendia avea să-și amintească de după amiaza îndepărtată, când tatăl său îl dusese să facă cunoștință cu gheața”.

În dialogul cu Gerard Martin, Marquez spune că după această frază n-a mai știut ce va urma. A urmat scrierea ca într-o transă.

Și iată cum se termină romanul „Un veac de singurătate”.

„Atunci mai sări câteva rânduri pentru a depăși profețiile și pentru a căuta să cunoască data și împrejurările morții sale. Dar înainte de a ajunge la versul final, înțelesese că nu va mai ieși niciodată din odaia aceea, că stătea scris că acea cetate a oglinzilor (sau mirajelor ) va fi ștearsă de vânt și alungată din memoria oamenilor în clipa în care Aureliano Babilonia va fi terminat descifrarea pergamentelor și că tot ce vedea scris acolo era din totdeauna și avea să rămână pe vecie de nerepetat, căci semințiilor osândite la un un veac de singurătate nu le era dată o a doua șansă pe pământ”.

Amintindu-mi la acea întâlnire magică de finalul acesta, m-a străfulgerat ideea să-i propun lui Marques – și clipa aceasta se vede în fotografie – că s-ar cuveni să constituim o asociație internațională a scriitorilor care, într-un univers literar sufocat citadin, să susținem întoarcerea la lumea țărănească pentru că în multe țări europene există scriitori mari, și în Franța, Italia și Spania, care s-au impus prin întoarcerea la lumea satului. Marquez s-a bucurat, cum se vede și în fotografie, propunându-mi să schițez un statut al acestei asociații și așteaptă să i-l trimit.

Întors acasă după această întâlnire care mi-a marcat viața și cu care mă mândresc – recunosc – mi-am dat seama că în statul în care mă întorsesem, deși romanul „Un veac de singurătate” se tradusese în anul apariției sale, o corespondență cu un „străin”și cuprinzând propunerea unei asociații internaționale n-ar fi putut trece de granițele țării. Cum am spus în tableta de acum două săptămâni, intitulată „Plutonierul și țignalul său criminal”, experiența tragică pentru tânărul de 21 de ani m-a marcat și ea până astăzi, când scriu Amintirile fulgurante.

P.S. Peste decenii, la primul Festival Internațional ”Eco-Etno-Folk Film” de la Slătioara, prichindelul, acum regizor, s-a prezentat la concurs cu un film documentar inspirat de universul basarabean.