Agresiuni contemporane

Într-o epocă marcată de fascinația pentru rețele sociale și pentru o platformă media cu nume bisilabic, degradarea simțului estetic a devenit aproape normă. Ea se reflectă, mai nou, și în interesul vădit pentru proximitatea nenaturală dintre opere de artă și pseudoartă contemporană sau chiar creații kitsch.

În ultimul deceniu, tot mai multe muzee aleg să expună, într-o alăturare forțată, lucrări formând un amalgam de o inadecvare stridentă și consternantă. Acest raport dialectic se adresează privirii și minții în lamentabila încercare de a stimula „dialogul” dintre curente artistice și epoci. Fără a nega darul artei de a crea legături între secole și oameni și între o viziune estetică și o alta, nu putem decât să ne întrebăm ce resorturi bizare se află în spatele acestei regii tot mai răspândite.

Dacă în anumite situații, decizia de a interveni folosind metode pedagogice contemporane este strict ideologică (într-un articol anterior am descris un caz elocvent), în altele se poate intui dorința de a atrage spectatori care împărtășesc precarele standarde de educație ale curatorilor expozițiilor sau care doar se lasă convinși că deslușesc arcanele artei. Un țipăt îngrozit ar trebui să sfâșie tăcerea sălii muzeale. Însă realitatea se înscrie între parametri diferiți. Este suficient să urmărești, timp de aproximativ cinci minute, reacțiile vizitatorilor, pentru a observa că cei mai mulți admiră, analizează și fotografiază cu entuziasm exponatele recente, iar nu pe cele clasice. Cu cât primele se îndepărtează mai mult de artă sau se adâncesc în kitsch, cu atât satisfacția lor e mai mare. Candoarea pe care o afișează devine un spectacol în sine.

La începutul anului trecut, Palazzo Maffei (Verona), care propune vaste colecții de artă din Antichitate până în secolul nostru, dispunea așezarea unor pânze, sculpturi și instalații contemporane alături de piesele din colecțiile permanente. Ca efect, privirea era agresată, mintea bulversată, iar ambianța guverantă de o confuzie stilistică imposibil de imaginat. Unul dintre exponate consta dintr-un set de tomuri din plastic colorat și transparent, un soi de obiect butaforic sau de articol din specia decorațiunilor vulgare din vilele staturilor de Instagram. Într-o altă sală, un triptic medieval înfățișând Răstignirea era etalat alături de o lucrare lipsită de emoție estetică, realizată în 1965. Cea din urmă se bucura de cele mai multe fotografii.

În luna iunie a acestui an, același muzeu a fost martorul unei scene insolite. Un vizitator s-a așezat pe un exponat semnat de italianul Nicola Bolla. Reproducând celebrul scaun pictat de Van Gogh în 1888, obiectul a atras, fără îndoială, numeroși spectatori fascinați de „feeria” kitsch pe care o oferă cristalele Swarovski. Acoperite ad nauseam de cristale și sclipici, creațiile lui Bolla ar putea figura cu succes în videoclipurile cântăreților de hip-hop.

În celebra Piazza Bra de la Verona, la cîteva zeci de metri de Arena, un edicul medieval înfățișând-o pe Sfânta Fecioară cunoaște, mai nou, proximitatea unui element decorativ metalic în formă de inimă. Captivați, turiștii se fotografiază în fața acestui obiect de un remarcabil prost-gust, menit, probabil, să le amintească de existența lui Romeo și a Julietei. Cu alte cuvinte, arhitectura milenară a Veronei devine irelevantă pentru cei care preferă o bucată de metal contemporan.

Anul acesta, un loc și mai cunoscut al Italiei este supus unei torturi demne de o antologie universală a kitsch-ului. În Piazza della Signoria, univers al armoniei formelor și al volumelor, o arătare care cutremură ființa redă improbabila relație dintre nucă și perete. Produs al minții sculptorului britanic Thomas J. Price, ea este o statuie de 4 metri, din bronz, înfățișând o negresă adolescentă care se uită, atent, în telefonul mobil. Specializat în statui ce reprezintă femei corpolente, cu fizionomii și vestimentație contemporane, Price afirmă că urmărește să surprindă oameni în situații obișnuite. Un abis îl desparte însă de scenele de gen de acum patru secole și, de altfel, de statutul de artist. E suficient a citi reacțiile difuzate pe rețelele sociale pentru a înțelege magnitudinea succesului acestui sculptor care cultivă cu voluptate forme de pseudoartă. A expune o creație a sa în mijlocul unei concentrări de frumos precum Piazza della Signoria este un act lamentabil, iar constatarea că el face deliciul unei vaste părți a publicului nu poate decât îngrijora. Este surprinzător că tocmai Italia, tărâm nesfârșit al artei și, probabil, singurul loc din lume în care fresce de acum o jumătate de mileniu pot fi admirate pe pereții unor instituții sau chiar ai unor locuințe obișnuite, a adoptat, în ultimii ani, acest spectacol grotesc.

Dintre alte țări ale căror muzee se afirmă și prin astfel de juxtapuneri merită menționată Marea Britanie. Anul trecut, Tate Britain propunea o expoziție în care, în săli diferite (detaliu, în esență, irelevant), erau prezentate gravuri ale lui William Blake, precum și ilustrații semnate de pictorul britanic Chris Ofili. Definind expoziția drept „o conversație revelatoare”, muzeul oferea vizitatorilor șansa de a vedea lucrări de un infantilism deconcertant, în compania cărora celebrele gravuri ale lui Blake păreau condamnate la obscuritate prin contaminare. Dacă ar fi fost însuflețite, ar fi roșit, probabil, copleșite de rușinea unei astfel de proximități, fie și în săli diferite. De-a lungul timpului, Ofili s-a remarcat prin creații realizate cu rășină, mărgele, sclipici și bălegar de elefant, precum și grație unei picturi blasfematoare. Absolvent al instituției Royal College of Art, mărturisește că a descoperit gravurile lui Blake în adolescență și că a fost atras de „contururile minunate și de utilizarea delicată a culorii”. Materialul pe care Ofili îl produce este, în cel mai bun caz, demn de parodie.

Realitatea descrisă deschide calea unei amare reflecții. Epoca noastră stă sub semnul prăbușirii artei. A susține că astăzi s-au născut kitsch-ul și iubitorii săi ar fi absurd. E de ajuns o privire asupra multor creații rococo pentru a surprinde o parte din eterna sevă a simțului estetic inadecvat. În același context, dar cu privire la alt secol, iubitorului de literatură memoria îi poate reda, spre exemplu, descrierea locuinței Nanei din romanul omonim al lui Émile Zola. Azi însă dacă pereții muzeelor suportă orice, iar dacă mulți vizitatori reacționează entuziast este pentru că apetitul pentru divertisment facil și preferința pentru formele epatante golite de conținut alimentează un demers odinioară nobil. Creierului antrenat cu fluxul de imagini livrate incontinent de reclame, rețele sociale și platforme media orice imagine colorată sau sclipicioasă îi trezește interesul. O vizită la un muzeu precum cele evocate îi asigură unui astfel de spectator nu doar nivelul estetic, ci și ritmul de observare pe care le-a deprins trecând, pe ecranul telefonului, de la un videoclip la altul, de la fotbal la tinere plictisite de rolul hainelor, de la rețete culinare la sfaturi de machiaj, de la înjurături la idei pentru confecționat origami... Existența creațiilor menționate îi flatează lipsa de educație și îi creează un confort intelectual pe măsură. Dacă el suferă sau nu de snobismul care îl îndeamnă să intre într-un muzeu pentru a putea însemna activitatea într-o agendă culturală este irelevant, atât timp cât transformă acest act într-unul la fel de inutil precum vizitarea unui institut tehnologic, în absența cunoștințelor sau a înclinației pentru știință.

În urmă cu câteva secole, arta făcea obiectul plăcerii câtorva privilegiați. Astăzi, difuzarea globală, tehnologia și accesul nelimitat facilitat de internet îi asigură democratizarea însă în anumite situații ea devine sursă de divertisment. Iar pseudoarta care uneori o însoțește glisează în teritoriul infantilismului artistic, al sordidului sau al parodiei. În epoca în care unele persoane instalează coloane ionice în salonul propriei locuinței, iar șemineul electric cunoaște gloria, astfel de preferințe se așază cu naturalețe într-un anumit catalog de opțiuni la modă.

Pentru ca exponatele din muzee să nu se înfățișeze drept simple articole sunt necesare vocație, cunoștințe, ochi clinic, finețe analitică, fler pentru înțelegerea alegoriei și a metaforei și pentru deslușirea contextului religios, mitologic sau istoric, disponibilitate, precum și răbdare, virtute tot mai rară în acest secol... În absența lor, vizitatorul va gusta doar anomaliile expuse, tot mai des, alături de frumusețea autenticelor forme de expresie, permițând vidului estetic să cuprindă tot mai mult din ființa contemporană. De mult aflat sub asediu, canonul a devenit obiectul deriziunii, iar dacă el va supraviețui se va datoria și instituției muzeului, cu condiția ca ea să se arate mai puțin permeabilă manifestărilor descrise. Poate că nu un salon al refuzaților, ci un salon al adoraților, alias tărâmul kitsch-ului și al ratărilor artistice, cuprinzând cât mai multe dintre obiectele cărora li s-a acordat un loc nepotrivit în unele muzee, ar putea restabili armonia acum aflată în suferință...

Note bibliografice:

https://news.artnet.com/art-world/museums-reconsider-historical-collections-2445040

https://www.britannica.com/biography/Chris-Ofili

https://www.tate.org.uk/visit/tate-britain/display/historic-early-modern-british-art/chris-ofili