Actorul şi călătoriile sale

0
0

Găsesc în Călătoriile sau orizontul teatrului- Omagiu lui George Banu, volum coordonat de Catherine Naugrette, apărut în anul 2013 şi lansat într-una dintre primele zile ale celei de-a XX a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, un studiu intitulat Valize pe scenă.

E scris de Véronique Perruchon şi începe în felul următor: „O scenă goală, de dimensiune mijlocie, slab luminată, în care apare de nicăieri, adică din culisele îndepărtate, un bărbat în pardesiu, cu pălăria pe cap şi valiza în mână. Ar vrea să traverseze şi pur şi simplu să treacă, să-şi continue drumul, călătoria,dar, în mod irezistibil, se opreşte în mijloc, şovăie dacă să plece iarăşi, lasă valiza jos şi povesteşte despre sine”.

Véronique Perruchon descrie în rândurile mai sus citate începutul unui spectacol cu Uriaşii munţilor, spectacol montat la începutul anilor 80 de Georges Lavandant. Numai că descrierea de mai sus se potriveşte aproape întocmai felului în care începe Trilogia tragedianului, producţie a Prodigal Theater din Marea Britanie, montare în care Alister O’Loghlin, în triplă calitate de dramaturg, de regizor şi de interpret, povesteşte de-a lungul a aproape patru ore istoria călătoriilor teatrale şi călătoriilor pe scena vieţii ale celui ce a fost celebrul, legendarul actor Edmund Kean, I, Edmund Keen, desăvârşit interpret shakespearian, care prin stilul lui de joc a schimbat esenţa însăşi a teatrului britanic.

Seamănă începutul spectacolului Trilogia tragedianului cu cel al Uriaşilor munţilor fiindcă, aşa după cum scrie tot Véronique Perruchon, „ca iviţi din ceaţă, eternii comedianţi sunt pe drum, mereu pe drum, şi debarcă, de parcă s-ar fi rătăcit sau au ajuns, ca din întâmplare, pe un platou de teatru. Atât cât să facă pauză, să-şi desfăşoare povestea şi să-şi facă plinul de căldură umană înainte de a porni din nou, urmând parcă o linie de fugă nelimitată, cum ar fi zis Deleuze”.

Despre fuga prin viaţă şi debarcările în roluri, despre confruntări cu personaje şi rivalităţi cu colegi, despre accidente, vicii şi scandaluri de existenţă vorbeşte Trilogia tragedianului. În scrierea scenariului, Alister O’ Loghlin s-a slujit de nenumăratele texte, evocări sau piese de teatru, dedicate ori inspirate de personalitatea copleşitoare a  marelui actor englez, deopotrivă primă vedetă transatlantică din istoria artei spectacolului teatral. Lor le-a asociat fragmente din Shakespeare, din Massinger, din Byron sau din Shelley, adică din acele partituri ce au făcut parte din repertoriul lui Kean.

image

Scenariul acesta, care îi prilejuieşte actorului Alister O’ Loghlin un magnific recital, un adevărat one man show, de o complexitate rar întâlnită, căci îi cere să îl joace nu numai pe Kean, în feluritele etape ale existenţei sale, evidenţiindu-i, fără exagerări şi infuziuni tealizant-melodramatice, degradarea din pricina vârstei, a alcoolului şi a teatrului sau personajele interpretate de actor, ci şi pe rivalii şi adversarii lui, are o geometrie variabilă. Se pliază la reacţiile publicului, la interacţiunile dintre interpret şi spectatorii din rândul cărora Alister O’Loghlin îşi alege parteneri la care revine în câteva rânduri (tocmai de aceea ni se cere să nu profităm de pauzele între cele trei părţi spre a ne schimba locurile). La un hic et nunc al unei reprezentaţii anume.

Trilogia tragedianului e un performance bazat pe memorie, dar şi pe improvizaţie. Însă, înainte de orice, e o demonstraţie, o mare lecţie de actorie. Fiindcă, în afară de luminile elaborate de Chris Umney, de costumele create de Peter Farley şi de un cufăr din care scoate rând pe rând câteva obiecte de recuzită – un baston, o lampă, sticla cu brandy, un costum de Arlechino- Alister O’ Loghlin nu are nici un fel de alt ajutor. Nici un alt partener în afara celui mai dificil, mai imprevizibil, mai solidar, dar şi mai nărăvaş partener din lume care e publicul. Nici un fel de ilustraţie muzicală, cu excepţia cortinelor muzicale ce marchează începutul şi sfârşitul fiecărei părţi, cortine cântate de actorul însuşi. Care actor se confruntă cu el şi cu noi, iar noi ne confruntăm cu el. Ne confruntăm asociindu-i-ne. Empatizând cu el şi cu arta lui.

În această confruntare, Alister O’ Loghlin are totuşi un aliat. Un singur aliat cert. Un aliat pe care sigur ştie să şi-l reînnoiască prin efort zilnic. Se are pe sine însuşi. Adică vocea, mintea şi corpul său. Iar cum joacă un mare actor shakespearean, lui Alister O’ Loghlin îi trebuia o voce ieşită din comun. O are şi o foloseşte impecabil.

Întotdeauna am crezut că unul dintre testele cu ajutorul cărora dobândesc certitudinea că am avut şansa de a asista la un spectacol de excepţie e acela al asocierii şi al amintirii.  Implicându-mă în ceea ce văd şi aud că se întâmplă pe scenă mă simt, în cazul acestor spectacole de excepţie, pe neaşteptate invadat de amintirea altor experienţe estetice de căpătâi, fie ele din domeniul spectacolului ori al lecturii.

Urmărind-l, admirându-l, emoţionându-mă, extaziindu-mă în faţa performanţei lui Alister O’Loghlin, mi-am amintit, deodată, de anii, deja atât îndepărtaţi, când vedeam pe micul ecran Integrala Shakespeare. Spectacolele difuzate sub acest generic au fost de calibre valorice extrem de diferite. Dar în absolut toate vedeam actori stăpâni pe arta rostirii textului. Integrala aceea se difuza în vremea studenţiei mele clujene, marţea seara. A doua zi, miercurea, de la 12-14, aveam cursul de Teoria literaturii, iar profesorul Ion Vlad, un îndrăgostit de teatru, chiar dacă a scris relativ puţin despre acesta, marea lui iubire fiind romanul, nu pierdea nici o ocazie să ne atragă atenţia asupra respectului pentru limbă, pentru rostire de care dau dovadă actorii britanici.

Respectului pentru rostire, Alister O’ Loghlin i l-a asociat pe acela pentru toate celelalte componente ale artei actorului. Fără a uita de respectul pentru spectatorii cărora, cu umilinţa superioară, plină de demnitate, care se află înscrisă în însăşi fiinţa acestei specii rare a marilor actori, a actorilor unici, cum spune George Banu, a ştiut să le mulţumească pentru faptul de a-l fi însoţit în încercarea de a reconstitui călătoriile orgoliosului şi marelui Keen.

Asta deşi cei ce ar trebui să mulţumim cu adevărat suntem noi, spectatorii.

Prodigal Theater din Marea Britanie- TRILOGIA TRAGEDIANULUI  de Alister O’Loghlin;

Dramaturgia şi regia artistică: Miranda Henderson;

Cu: Alister O’Loghlin;

Costume: Peter Farley;

Light designer: Chris Umney;

Data reprezentaţiei: 13 iunie 2013

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite