Accident lingvistic în Secuime. A doua ciocnire: ce i-a făcut românul ungurului
0
Când un om îţi înjură poporul, primul impuls e să faci la fel cu poporul lui. [Mircea]* nu putea face asta, omul fiind un client de-al său. Putea, însă, să-l poftească pe uşă afară. Dar [Mircea] a preferat să facă altceva cu clientul său agresiv. Ce a urmat vă va lăsa cu gura căscată.
*Am ales, pentru a proteja identitatea autorului, să-i schimbăm numele şi să înlocuim numele oraşului - o localitate transilvană cu peste 90% maghiari - cu [Oraşul secuiesc]. Am lăsat restul povestirii aşa cum a aşternut-o [Mircea], la puţin timp după ce a trăit-o pe pielea lui.
Puteţi citi prima parte aici.
„Oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt” (Matei 5:39). Oare să facem asta şi cu un ungur?
Avea o expresie de uimire care dădea spre un uşor şoc. Nu se aştepta să îi vorbesc maghiara, probabil. Lucrul ăsta l-a făcut să se simtă foarte incomod. A realizat că sunt ceva şanse să fi înţeles ce avea el de povestit mai devreme. Pentru un moment, cred că nu ştia exact despre ce este vorba. De ce se afla acolo şi ce vreau de la el. A rămas nedumerit, uşor halucinat... Însă... şi-a revenit imediat. :)
Fără să îmi spună absolut nimic, a venit după mine, s-a aşezat la birou şi a început să îmi povestească despre problemele lui cu firma multinaţională.
A vorbit preţ de câteva minute. Eram cu ochii pe el ca pe butelie. M-am strofocat să înţeleg tot ce îmi spune, nu cumva să îl pun să se repete, că m-ar fi mâncat de viu! Nu mai spun că tipul era din Ungaria şi vorbea maghiara literară, care pentru mine, este o limbă foarte străină :)
Ascultând care sunt ofurile sale, mi-am dat seama că rezolvarea nu depindea de mine! Am avut un moment de uşurare, gândindu-mă că în trei propoziţii îi explic cum că va fi nevoie să trimitem mai departe situaţia şi gata sunt. Scap de el în două minute şi mă duc să fumez câteva ţigări şi să îmi injectez cumva cofeina, să mi se ducă în sânge cât mai repede posibil.
Însă nu am făcut asta :) Am simţit efectiv o provocare în acest individ. Îi spun individ, nu client, deoarece nu m-a mai interesat DOAR clientul, ci persoana lui. Aş fi vrut să ajung să înţeleg de unde au venit lucrurile de mai devreme şi de ce se s-a întâmplat ce s-a întâmplat. De ce a simţit nevoia de a verbaliza toate acele sentimentele pe care le avea faţă de noi, românii (din secuime) şi de ce nu a pus problema altfel.
Aşadar, am preluat cazul şi m-am ocupat de rezolvarea lui. I-am comunicat că va dura ceva timp până vom da de cap situaţiei, şi l-am sfătuit să meargă să îşi ia tichet de parcare dacă nu are :). A fost un moment în care în mod normal probabil ar fi zâmbit, văzând că cineva e preocupat de bunăstarea maşinii lui. Însă în continuare, al nostru client rămâne foarte serios, foarte afectat şi indignat de absolut tot ce mişcă. Cu o aroganţă de nedescris îşi ia portofelul de pe masă, cheile de la maşină şi se face nevăzut. Pleacă să îşi procure biletul de parcare.
În momentul în care a ieşit din locaţie, o doamnă foarte simpatică, la vreo 50 de ani, martoră tuturor celor întâmplate, îşi adună cuvintele, vine spre mine şi îmi spune într-o română destul de greoaie:
- Domnule, să îi spuneţi la prostul ăsta că dacă nu vrea să vorbeşte româneşte în România, să se duce şi el dracului la Ungaria înapoi.
Se vedea pe ea că era deranjată de comportamentul acestui domn, şi a simiţit nevoia să îmi spună câteva vorbe, să-mi dea o mână de ajutor :). A fost drăguţă intervenţia ei.
freeimages.com / Mike Johnson
Trec două – trei minute şi se întoarce şi al meu client, foarte zgomotos se aşează în faţa mea şi îşi butonează telefonul. Într-un moment de linişte deplină, cât eu redactam un email iar el stătea cu privirea pierdută, în gol, jucându-se cu cheile... îl întreb de unde este.
Nu ştiu dacă mi-a răspuns din politeţe, sau din vreo plăcere de a discuta. Nu ştiu dacă am reuşit cu o singură întrebare să îl fac partener într-o discuţie, dacă i-am mişcat vreun motoraş, însă răspunsul său mi s-a părut destul de lung. Şi fusese un început bun.
- Locuiesc în Pécs, sunt născut în secuime, însă am plecat cu părinţii în Ungaria de mulţi ani şi mai vin uneori pe aici cu treburi, că am şi firma asta în [Oraşul secuiesc] şi în ultima vreme, vin destul de des.
Aşa cum l-am văzut pe el ridicându-şi o sprânceană la auzul întrebării mele, aşa mi-am ridicat şi eu una, văzând câte detalii îmi oferă legate de el.
Aveam chiar emoţii şi mă gândeam că poate îmi dă un răspuns scurt, doar ca să mă facă să tac, sau că refuză să îmi răspundă şi atunci se duce dracu orice încercare de a deschide o discuţie cu el, însă astrele s-au aliniat cumva. :)
I-am spus că am un prieten din [Oraşul secuiesc] care a studiat la Pécs, şi că am auzit de localitate, dar că nu am fost niciodată acolo. Aici deja parcă i se descreţise fruntea de tot şi dacă nu mă înşel, parcă şi scăpase un zâmbet. Dar nu mai ştiu sigur.
M-a întrebat dacă am fost vreodată în Ungaria, iar când i-am spus că Budapesta, noaptea, mi se pare cel mai frumos oraş European, chiar am simit că îl cuceresc.
M-a întrebat de unde sunt şi de cât timp am ajuns în [Oraşul secuiesc]; i-am povestit despre cum am reuşit să învăţ puţină maghiară, (a văzut că nu vorbesc bine, însă a apreciat cumva că am încercat să comunic cu el). S-a distrat de minune când i-am povestit de orele mele de limbă maghiară şi mi-a povestit cum a încercat şi el să înveţe ceha.
S-a deschis faţă de mine într-atât, încât la un moment dat aveam impresia că ne ştim de-o viaţă. Am discutat despre tenis şi centrele de wellness de la noi şi din Budapesta. Am râs copios. Mi-a spus chiar şi un banc; eu i l-am zis pe cel cu ungurii la ora de italiană. :) Preţ de mai bine de o oră, am povestit vrute şi nevrute, în ambele limbi. Ne-am povestit diverse lucruri şi ne-am făcut cunoscuţi unul celuilalt.
Se transformase. Era cu totul şi cu totul altă persoană. Zâmbea, putea să vorbească cu mine, privindu-mă în ochi (nu ca la început, când se uita oriunde în altă parte numai nu în direcţia mea) şi am simţit că îi face bine dialogul cu mine.
Nu l-am excitat intelectual în niciun fel. Nu am discutat despre probleme de cine ştie ce interes major, nu a aflat lucruri de la mine pe care să nu le fi ştiut, nu am vorbit despre nemurire şi nici nu l-am lămurit în privinţa existenţei lui Dumnezeu :). I-a făcut plăcere pur şi simplu să bea cu mine cafeaua pe care am adus-o la un moment dat şi să discutăm lucruri mărunte.
S-a întors la 180 de grade şi mi-a plăcut al dracului de mult.
Finalizasem ce aveam de făcut pentru el şi eram pe sfîrşitul discuţiilor. Ne-am ridicat de pe scaune, a venit lângă mine şi ne-am strâns mâinile.
- Domnu' [Mircea], sunteţi un om deosebit. Nici nu ştiu ce să vă spun în legătură cu ce s-a întâmplat mai devreme. Mi-aş fi dorit să nu înţelegeţi maghiara, ca să nu ajungă la dumneavoastră vorbele pe care le-am aruncat. Au fost spuse la nervi, vă rog să nu rămâneţi cu impresia pe care v-am făcut-o la început şi să încercaţi să mă scuzaţi pentru tot.
Îi tremura vocea. Va jur că la un moment dat îmi venea să plâng. Nu mi-a venit să cred că lucrurile au luat întorsătura asta şi că se termina astfel episodul care începuse mai devreme.
A fost o experienţă care m-a marcat, sincer vă spun. Eu, românul fericit din [Oraşul secuiesc], care nu a avut niciodată parte de experienţe negative, iată că mi-am luat-o de mi-au sărit fulgii. :) Însă în acelaşi timp, m-am convins că, toate chestiile negative care zac în cei ce se dau extremişti, toată ura ce o au mulţi însămânţată în suflet, pot fi demontate. Fără doar şi poate.
Nu este uşor. Nu mi-a fost nici mie uşor să nu îi arăt că uşa pe care a intrat este deschisă. Nu mi-a fost uşor să ascult şi să înghit toate acele vorbe extrem de urâte la adresa românilor. Nu a fost uşor să văd că toţi ceilalţi asistau la un spectacol oripilant şi nimeni nu a intervenit în niciun fel, decât doar atunci când personajul negativ ieşise din scenă :). Însă am acceptat o provocare şi mi-am dovedit mie, încă o dată, că despre asta este vorba. Nu trebuie să ne lăsăm cuprinşi de aceeaşi ură şi nu trebuie să plătim în cazurile astea cu aceeaşi monedă.
Sunt absolut convins că domnul X s-a simţit mai prost având parte de experienţa asta decât dacă aş fi intrat într-un conflict cu el din care să ieşim amândoi şifonaţi. Şi a avut şi de ce să se simtă prost. A fost! :)
Ne salutăm pe stradă când ne vedem. A mai venit pe la mine să mă întrebe fel de fel de nimicuri, doar probabil că să mă salute. Am rămas amândoi cu o poveste frumoasă de împărtăşit celor din jurul nostru.
Mi-a plăcut. Am fost norocos până la sfîrşit, pentru că am avut mult de câştigat.
Cred cu tărie că există bunătate în oameni.
Partea I: Accident lingvistic în Secuime. Prima ciocnire: un client agresiv
Se încarcă comentariile...
