A media luz

Unul dintre cele mai cunoscute și cel mai des interpretate tangouri, A media luz (În semiîntuneric) are o istorie insolită, puțin cunoscută în afara Argentinei.

Se spune că în 1925, în timpul unei petreceri într-un local de lux de la Montevideo, argentinianul Edgardo Donato, violonist, șef de orchestră și compozitor de muzică de tango, a stins, în glumă, luminile candelabrului principal. Apoi le-a strigat perechilor care dansau: “¡Ahora a media luz!” („Acum, în semiîntuneric!”) Unul dintre invitați, uruguayanul Carlos Lenzi, jurnalist, poet și autor de versuri de tango, a reținut îndemnul și, imediat după încheierea evenimentului, a scris versurile unui tango numit A media luz, încredințându-i lui Donato, cu care era bun prieten, compunerea muzicii.

Versurile conțin referiri la Buenos Aires, pe care Lenzi îl cunoștea, dar nu suficient de bine încât să evite o mică eroare pe care soarta a transformat-o într-una dintre coordonatele anecdotice ale cântecului. Astfel, primul vers începe cu referirea la o adresă concretă: Corrientes 348. Bulevardul Corrientes (lung de aproximativ 9 km) este una dintre cele mai populate și mai faimoase artere din Buenos Aires. Străbate nu mai puțin de cinci cartiere, iar în zona din proximitatea obeliscului (simbolul cel mai faimos al orașului) este, de peste 130 de ani, tărâmul teatrelor, locul în care, indiferenți la nenumăratele crize economice, los porteños (locuitorii din Buenos Aires) stau la coadă pentru a cumpăra bilete la spectacole. Tot în acest segment al bulevardului, numit Broadway-ul din Buenos Aires, se află pizzerii, restaurante, cafenele, precum și numeroase anticariate, alături de cel mai vechi magazin de îngheţată, El Vesuvio, înființat în 1902 de un cuplu de italieni. La el se opreau adesea Borges şi Carlos Gardel, cel mai renumit artist de tango. De altfel, Gardel cânta frecvent în teatrele și localurile din zonă. Tot pe scenele acestor teatre au urcat, de-a lungul timpului, Ava Gardner şi Edith Piaf şi au avut loc spectacole cu Folies Bergère, iar la mesele cafenelelor s-au aşezat Federico García Lorca, Vittorio Gassman şi Maurice Chevalier. Azi, în localuri nu se mai dansează tango, dar fotografiile de epocă au păstrat pozele voluptuoase ale dansatorilor de mult uitaţi.

Tangoul A media luz se remarcă printr-o desăvârșită eleganță și o finețe șarmantă care cuceresc cu atât mai mult azi, când piața muzicală se încovoaie sub povara versurilor ce se plimbă în vecinătatea pornografiei. Prima strofă sugerează cu infinită subtilitate că la adresa Corrientes 348 s-ar afla o casă de toleranță. Sunt enumerate, apoi, câteva piese de mobilier, menționându-se că parchetul „a fost pus de Maple”, unul dintre cei mai mari producători britanici de mobilă, care, în acea perioadă, avea un magazin în centrul capitalei argentiniene.

Situat într-un bloc fără portar și lipsit de vecini, apartamentul descris are și gramofon, și telefon, realitate nesurprinzătoare, având în vedere că Buenos Aires se bucura de serviciu telefonic încă din anii 1910. Mai mult, textul piesei oferă și un număr de telefon, înainte de a pomeni meniul: „După-amiază, ceai cu prăjiturele/Noaptea, tango și dragoste”. Cât despre program, iată-l: „Duminicile, ceai dansant/Lunea, totul pustiu”. Descrierea mai include un element insolit grație versului „Ca la farmacie, cocó”. În argoul de la Buenos Aires substantivul cocó însemna cocaină, a cărei comercializare era legală în 1925.

Odată cu lansarea cu mare succes a acestui tango, interpretat, la început, și de Gardel însuși, adresa Corrientes 348 a coborât pe lista de obiective a multor turiști curioși să descopere ce se ascunde în spatele ei. Ce nu bănuiau este că poetul Carlos Lenzi a ales-o la întâmplare și că ea niciodată nu a găzduit stabilimentul menționat cu eleganță în piesa de tango. În epoca conceperii versurilor, pe Corrientes la nr. 348 se afla... o prăvălie de lustruit pantofi (salón de lustrar) – o încăpere cu câteva scaune montate pe o platformă, pe care bărbații se așezau pentru a le fi lustruiți pantofii. La fel ca și frizeriile, aceste locuri ofereau, de asemenea, clienților ocazia de a distribui noutăți și bârfe și de a schimba impresii. Astăzi se mai găsesc doar câteva astfel de prăvălii la Buenos Aires, oraș ai cărui oameni, în general, respectă patrimoniul local. Turiștii care continuă să caute nr. 348 se consolează cu o placă ce marchează celebra adresă, în spatele ei nemaiexistând nici măcar prăvălia de lustruit pantofi.

Dincolo de mitul urban demontat, A media luz este un tango vesel, de un farmec rar. Vocile masculine rămân emblematice şi respectă tradiţia muzicii ale cărei versuri – spun argentinienii – îl înfățișează aproape întotdeauna pe „bărbatul care plânge după femeia fără inimă care l-a părăsit sau l-a înşelat“. Totuși, de-a lungul secolului XX câteva artiste care au pășit pe scenele de la Buenos Aires și-au aflat imediat locul în mijlocul acordurilor de o melancolie sfâșietoare. Una dintre ele este Libertad Lamarque (1908 – 2000), prolifică actriță și cântăreață, celebră în întreaga Americă latină. În interpretarea sa, A media luz cunoaște și o versiune filmată – posibil fragment din filmul mexican omonim realizat în 1947. Oferit, azi, și de Youtube, videoclipul readuce în fața ochilor șarmul aparițiilor feminine din epoca în care artistele nu purtau o iluzie de haine, iar prezentarea unui braț dezgolit era considerat un gest îndrăzneț.

În mijlocul unui local plin, sub privirile avide ale bărbaților, Lamarque cântă, dansează, zâmbește și flirtează, plimbându-și silueta perfectă printre mesele la care invitații schimbă comentarii, impresionați de imaginea diafanei feminități care plutește în încăpere. Dincolo de diferențele esențiale – tipul de femeie, genul muzical și tipul de dans – spectacolul artistei argentiniene le-ar putea evoca pe cele ale Ritei Hayworth din filmul american Gilda, realizat în aceeași epocă. Rătăcind pe „carpete ce înăbușă zgomotul“, printre „perne și divane“, alături de „gramofonul care plânge“, spiritul tangoului creat de Carlos Lenzi și Edgardo Donato se însoțește cu desăvârșita grație a lui Libertad Lamarque, asigurând, la fiecare vizionare, că vârsta de aur a tangoului – anii ’40 – nu a alunecat, fatal, în uitare.

Note bibliografice:

https://www.diarioandino.com.ar/noticias/2015/07/17/179880-el-tango-y-sabias-que

https://turismo.buenosaires.gob.ar/es/otros-establecimientos/calle-corrientes

Justina Irimia, Ultimul tango la Buenos Aires – o metropolă exotică pe înțelesul tuturor, Humanitas, 2012.