A cui este justiţia?

Asistăm oarecum neputincioşi la propagarea unui stil senzaţionalist de a dezbate teme importante pentru România. Se desfăşoară un asalt informatic şi mediatic de informaţii false sau manipulatoare menite să intoxice opinia publică şi să elimine din spaţiul dezbaterii publice profesioniştii reali ai unui domeniu atât de important: Mai mult decât atât, vocile lor, dacă apar, se pierd în acest Babel al bezmeticilor.

Am remarcat cu toţii avalanşa de declaraţiile băşcălioase, în stilul consacrat, ale premierului Victor Ponta. Se discută în termeni antagonici clasici: justiţia bună vs justiţia rea, justiţia lui Băsescu vs justiţia lui Iohannis/Ponta. Este un clişeu profund dăunător independenţei justiţiei. Se discută maniheist şi partizan, nu pornind de la fapte, argumente şi lege, ci de la tabere şi agende de interese.

Justiţia a devenit o temă preluată de demagogi deveniţi luptători anticorupţie şi o temă de breaking news în care nu se discută niciodată pe baza unor informaţiii precise, ci în digresiuni de părerisme nesfârşite.

Toţi au devenit specialişti în justiţie, DNA, drept penal şi drepturi, în general. Pe scurt nu se mai discută deloc credibil şi pertinent. Nu sunt pertinente declaraţiile politicienilor, mai ales ale celor care şi-au pierdut credibilitatea pe acest subiect, cum sunt Traian Băsescu, Elena Udrea, Victor Ponta, Dan Şova şi mulţi alţii, la fel cum nu sunt credibili deloc jurnaliştii părerişti, senzaţionalişti şi invitaţii din studio asemenea lor. De asemenea, e bine că preşedintele actual Klaus Iohannis evită să facă declaraţii legate de justiţie şi judecători, dar totuşi ne aşteptăm ca preşedintele să aibă o poziţie mult mai fermă, mai rapidă şi lipsită de echivoc atunci când principiile fundamentale ale statului de drept sunt încălcate şi Constituţia batjocorită. Aceasta a fost aşteptarea cu care a fost votat de o bună parte dintre cetăţenii atenţi la bunul mers al justiţiei şi preocupaţi de statul de drept în România.

Atunci când preşedintele Klaus Iohannis s-a exprimat în favoarea ridicării MCV-ului pentru România, pentru a nu mai fi priviţi ca o ţară de mâna a doua, veşnic problematică şi coruptă, am salutat această direcţie. Mă aşteptam ca această declaraţie să fie urmată de acţiuni ferme şi explicite în sensul dovedirii faptului că România este un stat de drept funcţional, al cărui proces de reformare instituţională este ireversibil şi unde domnia legii este la ordinea zilei. Ceea ce vedem în Parlament din 2012 până acum este exact opusul, iar acest lucru se întâmplă pe fondul unei tăceri care poate transforma administraţia prezidenţială într-o complice la o nouă tentativă de a dinamita statul de drept. E o linie foarte fină în percepţia publică, uşor de trecut, mai ales când aşteptările şi prezumţia de bună credinţă acordată actualului preşedinte au fost la cote foarte înalte.

Ar fi momentul să clarificăm câteva lucruri:

1. Justiţia nu este a nimănui; principiul separării puterilor în stat este foarte vechi şi nu cred că are rost să fie explicat prea mult: puterea legislativă (Parlamentul) şi puterea executivă (Guvernul) nu au voie să se amestece în niciun fel în administrarea justiţiei, nicidecum să aibă imixtiuni în bunul mers al justiţiei prin blocarea unor anchete penale sau evaluarea (!!!) de către non-jurişti parlamentari a dosarelor penale. Baletul pe care îl vedem în Parlament cu privire la cererile DNA de urmărire penală a unor parlamentari care se ascund sub interpretări juridice chestionabile şi răsucesc prevederile legale în interesul obstrucţionării justiţiei, în buna tradiţie a neasumării responsabilităţii devine deja o cutumă a actualei majorităţi parlamentare. 

2. Un stat de drept presupune ca legislativul, executivul şi puterea judecătorească să coopereze pentru a asigura domnia legii. Nu poţi avea un stat de drept când ai o instituţie ca DNA care luptă cu corupţia, ca un haiduc singuratic în pădure. Îţi trebuie cooperare instituţională, nu piedici venind fie de la guvern, fie din parlament. 

3. Un stat de drept presupune o presă liberă, autentică şi echilibrată. Exact ceea ce nu vedem deloc zilele acestea. Exagerările, manipulările, părerismul şi agendele ascunse domină peisajul media de la noi.

4. Un stat de drept are respect faţă de cetăţean, care se manifestă în transparentizarea maximă a deciziilor care îl privesc. Până la ora aceasta nimeni nu a înţeles exact care este regula cu purtatul cătuşelor de către învinuiţi, arestul preventiv, arestul la domiciliu, de ce unii au cătuşe, alţii nu. Am mai scris pe această platformă despre acest subiect. România a fost condamnată la CEDO pentru nerespectarea drepturilor individuale şi a demnităţii persoanei (umilirea publică, prezentarea cu cătuşe în prime time, portul de cătuşe la medic, scurgerea unor informaţii din dosare către presă care încalcă viaţa privată). Ce înseamnă acest lucru? În primul rând mass-media trebuie să înţeleagă, să respecte şi să promoveze respectul pentru drepturile individuale. În al doilea rând, legislaţia internă trebuie să respecte jurisprudenţa CEDO. În al treilea rând, abuzurile - dacă există - trebuie expuse pe bază de dovezi, nu de părerisme. 

5. Referitor la cererile procurorilor şi la suspiciunile de abuzuri (stat poliţienesc, dictatură) nu trebuie uitat - iar acest lucru trebuie spus tot timpul în mass-media - că absolut toate cererile au un al doilea filtru, cel al judecătorului, singurul care va decide cu privire la măsurile privative de libertate. 

6. Domnia legii mai presupune şi că avem respect şi încredere în magistraţi, fără a fi loviţi de orbire sau să devenim fani şi să ne purtăm ca atare, să devenim un fel de hippy ai anticorupţiei, ai DNA-ului sau ai unor magistraţi în particular. Trebuie ca opinia publică, cetăţenii, presa, societatea civilă neafiliată unor interese, să stea cu ochii pe toţi şi să semnaleze imediat ce există indicii sau suspiciuni documentate cu privire la procedurile sau procesele judiciare. 

Deocamdată constatăm că DNA-ul îşi face treaba; acolo unde vor fi fost abuzuri există calea justiţiei şi sancţionarea acestora intern, apoi în instanţele internaţionale. De asemenea vedem că a sosit momentul pentru a reforma radical această clasă politică coruptă. Din păcate, reforma se poate face tot legal, prin schimbarea legislaţiei, votată sau infirmată de actualii parlamentari, despre care ne-am lămurit cum se poziţionează. Suntem într-un cerc vicios. Poate a sosit momentul să ne asumăm responsabilitatea pentru asta şi să ne opunem ferm imposturii şi să nu îi transformăm inconştient pe corupţii de astăzi în eroii de mâine, tocmai prin permisivitatea cu care ne raportăm la amestecul acesta înspăimântător de informaţii reale şi dezinformări perfide.