7 septembrie – Iată vinovatul! Doar că, de data asta, n-a fost cazul. Mai mult, am petrecut o seară foarte reuşită cu el

Arnold Schoenberg, un geniu de acum un secol care nu ne dă pace nici acum.

Dacă nu vă place ceva în muzica secolului XX, să ştiţi că el e de vină: Arnold Schoenberg. A fost, fără îndoială, un compozitor foarte bun (”Gurrelieder” e cea mai bună dovadă!), dar nu în asta a constat arta lui. Cam ca Picasso, care desena şi picta excepţional, dar nu despre asta era pictura lui sau cam ca Brâncuşi, care şlefuia aproape neverosimil, dar nu despre asta este vorba în sculptura lui.

Schoenberg a spart regulile muzicii (sigur, o mai făcuseră şi alţii înaintea lui, dar nu atît de decisiv, atît de radical şi cu atîta influenţă), a distrus pentru totdeauna prestigiul liniei melodice, a injectat sunetul cu expresionism şi a abstractizat relaţia dintre note pînă la a o considera o convenţie care poate fi oricînd şi de oricine revizuită.  Vi s-a întîmplat să mergeţi la concerte unde să ascultaţi ceva numit ”muzica contemporană” şi nu v-a plăcut deloc pentru că ”lipsea melodia” şi totul părea de o incoerenţă imposibil de suportat? Vi s-a întîmplat să ascultaţi muzică compusă în secolul al XX-lea din care să nu reţineţi nimic pentru că nimic nu poate fi fredonat după concert? Vi s-a întîmplat să vă enervaţi pe compozitorii secolului XX pentru că sînt prea liberi şi par mereau ”experimentalişti”, pare că se străduiesc mult să caute muzica şi nu sună deloc inspiraţi? Ei bine, toate astea se întîmplă din cauz acestui om: Arnold Schoenberg. Influenţa lui a fost imensă şi ceea ce a făcut el în muzică merită pe deplin cuvîntul ”revoluţie”. Că ne place ori nu, asta e o altă discuţie, dar că revoluţia Schoneberg a avut loc, asta e indiscutabil.

Totuşi, opulenta cantată ”Gurrelieder” (”Cîntece despre Gurre”) nu este deloc revoluţionară. Este o creaţie post-romantică, care musteşte de wagnerism şi e perfect contemporană cu naşterea simfonismului mahlerian. Cînd Schoenberg lucra la ”Gurrelieder” (1901-1903) ceva fundamental se schimba în lume fără ca lumea să-şi dea seama. Cînd Schoenberg a dirijat premiera absolută a lui ”Gurrelieder” (1913) deja se simţea în aer prăbuşirea şi, vorba unui istoric al perioadei, Viena era cu nervii întinşi la maxim. Secolul XX dădea buzna şi va pulveriza secolul al XIX-lea cu ceva ce nu se mai văzuse încă, un război mondial. ”Gurrelieder” exprimă, în multe feluri, această trecere. Un jurnalist muzical britanic al zilelor noastre, ascultînd o înregistrare cu ”Gurrelieder”, a spus că a simţit cum în două ore secolul al XIX-lea s-a încheiat şi a început secolul XX. Cam aşa e. Simţi cum dintr-o muzică wagneriană se naşte ceva. În ”Gurrelieder”, încă, e incert noul născut. Aşa cantata poate fi socotită o operă post-wagneriană şi neo-romantică, fără teama de a greşi.

”Gurrelieder” repovesteşte o legendă daneză care se originează într-o istorie tulbure din secolul al XIV-lea, cînd un rege danez (Valdemar) iubea o femeie (Tove) care a fost ucisă de regină (Helwig), din gelozie. Regina a operat fie prin otrăvire (o variantă a legendei), fie prin blocarea micii Tove într-o saună hiperîncinsă. În orice caz, tragedia s- a petrecut în cetatea Gurre. Regele a suferit enorm şi a ajuns să-l provoace pe Dumnezeu însuşi ca să o revadă pe Tove, oriunde va fi să fie. Dumnezeu l-a pedepsit, condamîndu-l să zboare veşnic şi fără odihnă pe cerul nopţii, alături de prietenii lui de vînătoare. Iar Tove, care imediat după ce a murit a devenit o porumbiţă, se transfigurează în toate minunăţiile naturii, renăscute la răsăritul soarelui.

 Libretul lui ”Gurrelieder” este încîntător-poetic. Comparaţiile şi epitetele lirice sînt torenţiale, împreună cu un  şuvoi nesfîrşit de  corespondenţe între lumea naturii şi lumea oamenilor. Predomină nocturnul (cantata începe cu descrierea muzicală a apusului soarelui şi se termină cu invocarea în cor a răsăritului) şi avem parte de tribulaţiile oarecum specifice timpului sublunar. În primele două părţi, moartea parte a fi subiectul principal, într-o splendidă dezvoltare muzicală subtil bazată pe complicata dialectică eros-thanatos. În ultima parte, soarele revine, totul renaşte şi nu doar noaptea, ci şi moartea e învinsă. Aşa cum noaptea se risipeşte sub soare, moartea se diluează în abundenţa elementelor naturii, trezite din somn de dimineaţă.

Orchestra filarmonicii bucureştene, serios întărită, pentru că ”Gurrelieder” cere un ansamblu neobişnuit de mare, împreună cu corul pregătit foarte bine de Ion Iosif Prunner, au cîntat pentru prima dată această lucrare grea şi au dus-o foarte bine pînă la capăt. Efortul artistic merită aplauze şi, în sine, aceasta este o performanţă.

Vocile soliştilor au fost, toate,  remarcabile şi au stîrnit aprecieri unanime printre spectatori.

Nu în ultimul rînd, prezenţa maestrului Victor Rebengiuc ca narator a fost îndelung aplaudată. Nu pentru că ar fi avut de făcut ceva cu totul ieşit din comun în timpul acestui concert, ci pentru că Victor Rebengiuc este Victor Rebengiuc, unul dintre cei mai mari şi mai iubiţi actori români.

Dar, salvatorul serii a fost dirijorul Leo Hussain. Mai ales lui i-au fost adresate aplauzele calde ale sălii, pentru că, la Bucureşti fiind, nici un secret nu ţine mai mult de-un ceas şi toată sala ştia de dificultăţile apărute în pregătirea acestui extraordinar concert. Pentru riscul artistic pe care şi l-a asumat, tînărul Leo Hussain a primit aplauzele noastre. Pentru performanţa artistică de a dirija un ansamblu atît de mare, pornit pentru prima oară în parcurgerea acestei dificile partituri, a meritat recunoştinţa noastră. Şi pentru dăruirea cu care s-a achitat de sarcina de a dirija acest concert, merită prietenia noastră. Sînt sigur că, de acum înainte, Leo Hussain va fi primit cu mare căldură la Bucureşti.

În concluzie, muzica a fost extraordinară, cîntăreţii foarte buni, corul excelent, orchestra demnă de laudă şi dirijorul eroic. Iar aplauzele le-a luat Victor Rebengiuc. (E o glumă, fireşte)