31...

Mereu cineva ştie ce s-a întâmplat. Mereu cineva profită. Mereu cineva numără voturi. Mereu cineva întinde beţe spre buna folosinţă a taberelor, astfel încât unda de şoc să se disipeze şi să nu ajungă spre locurile unde există mereu scheme de evacuare bine puse la punct, sprinklere şi extinctoare. Hârtiile cu care se acoperă nu ard niciodată.

Ceilalţi? Suntem întotdeauna două tabere, prieteni buni pe Facebook până la prima opinie neîmpărtăşită. Minerii împotriva studenţilor, credincioşii contra ateilor, jandarmii contra manifestanţilor, maneliştii împotriva rockerilor. Cei care ţin cu Steaua şi cei care ţin cu Dinamo. Cei cu şcoală şi cei fără. Ardelenii şi regăţenii. Pesediştii şi peneliştii. România ta şi România celorlalţi.

Există însă o singură împărţire la care ar trebui să reflectăm: sunt oamenii cărora le pasă de alţi oameni şi cei cărora nu le pasă. Era, de pildă, acel bodyguard care a venit, sunat de un prieten, cu maşina personală, să ajute. N-a vorbit, n-a scris articole. Unuia ca domnul Irode i-aş propune să conducă ţara sau măcar un sistem de intervenţie rapidă: nu doar că, aşa cum a apărut în cîteva minute la un incendiu, ar apărea la toate, dar un om care ţine cu atâta tandreţe alţi oameni în braţe - că sunt rockeri, manelişti, tunşi, pletoşi, credincioşi sau atei - nu poate da greş. Bănuiesc că nu are doctorat, dar într-o ţară în care tezele celor mai puternici sunt plagiate, aceasta este un detaliu care nu contează deloc.

În ceea ce-i priveşte pe cei ascunşi, nicio reacţie, nicio responsabilitate, niciun efect. Nicio demisie, nicio plecare, nicio vină, niciun regret. Nicio lacrimă. Nicio scuză. Respirăm pe propria răspundere, ardem pe propria răspundere. Zilnic semnăm, pe propria răspundere, actul prin care îi girăm.

De azi, suntem cu 31 mai puţini. Se numără în continuare, într-un exit-poll sinistru al alegerii pe care o facem zilnic, nu aceea de-a-l vota pe unul sau pe altul, ci de a-i accepta şi de-a le consfinţi puterea. În unele zile ne cheamă la urne să votăm, în altele să identificăm.

Ultimul om care a murit în spital – şi care nu va rămâne, din păcate, cel de pe urmă – este neidentificat. În epoca în care fiecare e prieten cu fiecare, în care mesajele, fotografiile, filmele circulă cu viteze uluitoare, când aflăm totul pe loc, dar nu înţelegem nimic, după patru zile de la incendiu, nici măcar nu ştim cine a fost acel om.

Dar ştim cu cine ţinem.

Mai multe articole ale autorului, pe adriangeorgescu.ro